În cuplu, despre cuplu, transă şi divertisment

Iubito, îţi rămân dator! e o comedie spumoasă în cuplu (Andrei Duban şi Graţiela Duban) şi despre cuplu sau despre transele diurne ale femeii şi cele nocturne ale bărbatului, un fel de stand-up comedy de lux (inventase cineva reversul la stand-up, şi anume sit down comedy, ei bine, nu în acest sens neapărat), la care se adaugă o teatralitate exagerată, cu appeal la publicul ieşean. Acum, eu sper ca distracţia să nu fie în detrimentul simţului civic, aşa cum puţin entertainment nu ar avea de ce să facă rău nimănui, în sensul închiderii apetitului pentru cugetare. Cu toate acestea, subiectele la care ni se propune să medităm cu acest prilej au de a face cu ideea de cuplu în societatea consumistă, cu diferenţele dintre bărbaţi şi femei, cu nevoile diferite ale acestora, cu modul în care (nu) reuşesc să îşi împlinească reciproc nevoile în cuplu şi cu nevoia de a răspunde la întrebarea: Ce mai ţine cuplul împreună, dincolo de o serie mereu reînnoită de datorii sau scuze?

E foarte simpatică relaţionarea actorilor cu spectatorii, propunerile de interactivitate sunt de moment şi de succes, nu credeam să mai percutez vreodată la ideea de teatru participativ, deoarece efectiv am avut parte de foarte mult, însă de această dată nu e nimic forţat în modul în care cei din sală sunt invitaţi să şicaneze iluzia celui de-al patrulea perete. Aş mai remarca şi profesionalismul celor doi actori şi performeri, despre care nu ai spune că sunt un cuplu şi în viaţa reală dacă nu ai vedea pe afiş. Actorii nu cad în capcana de a se juca pe ei înşişi sau de a-şi juca viaţa lor împreună pe scenă, ci situaţiile aduse în faţă fac parte din mitologia de cuplu pe care cu toţii o cunoaştem şi la care ne raportăm într-un fel sau altul, unii preluând-o ca-n transă şi perpetuând-o prin exemplul propriului cuplu. În acest sens, spectacolul devine un mod de raportare la această mitologie prin intermediul celor doi actori. Extrem de năstruşnice sunt şi travestiurile, spontane şi haioase, fiecare din cei doi având nevoie de interlocutor pentru a ilustra bârfa dintre femei sau pe cea dintre bărbaţi.

Într-un alt sens, am putea spune că spectacolul scoate în evidenţă anumite prejudecăţi şi că, prin intermediul acestei mixturi de stand-up şi teatralitate, analizează respectivele prejudecăţi, în contexte familiare, binecunoscute. Dintre acestea, am putea extrage următoarele: la bărbaţi legătura dintre minte, inimă şi partea intimă nu e una tocmai reuşită, în timp ce la femei există o legătură mai strânsă între creier, corp şi sexualitate; bărbaţii vorbesc mai puţin decât femeile, respectiv femeile vorbesc mai mult decât bărbaţii; femeile merg în mai mare măsură la shopping decât bărbaţii; femeile fac din haine un etalon al valorii lor, în timp ce bărbaţii sunt mult mai indiferenţi la aspectele vestimentare; femeile au o memorie mai bună a detaliilor inutile, în timp ce bărbaţii se debarasează de balastul de detalii; femeile sunt mai geloase decât bărbaţii; femeile au în mai mare măsură nevoie de afecţiune după sex, bărbatul nu-i decât o brută cu două feţe etc. Nu ştiu în ce măsură rezistă aceste prejudecăţi. Ideea e că ele există în societatea contemporană, ceea ce face ca oamenii să se regăsească în situaţiile din spectacol, extrem de digerabile pentru ei.

În măsura în care nu-şi propune să schimbe ideologii, să lovească în prejudecăţile deja existente şi încetăţenite, să contribuie la marea artă prin modificarea principiilor estetice ori să lase urme în istoria teatrului, spectacolul se înscrie în cultura de tip divertisment. Însă nu e vorba de un divertisment facil. Ci de o parodiere a vieţii de cuplu în contemporaneitate, încărcată de mitologii şi prejudecăţi al căror (non)sens şi (non)adevăr nu îl poţi pune la îndoială, deoarece respectivele prejudecăţi şi mitologii fac deja parte din mentalul colectiv. Dacă eşti atent la grimasele actorilor, la şarjările voite, la distanţa pe care o iau astfel faţă de mitologia contemporană a ideii de cuplu şi de prejudecăţile cu care se lucrează în spectacol, pentru a stârni reacţiile spectatorilor, înţelegi că nu e vorba de o comedie facilă, fără ca prin aceasta să fie altceva decât o comedie recreativă.

Un citat atribuit lui Aldous Huxley, care ar sintetiza Minunata lume nouă, menţionează faptul că "Dictatura perfectă va mima aparenţele democraţiei, asemenea unei închisori fără ziduri ai cărei prizonieri nu vor năzui să evadeze. Un sistem al sclaviei în care, graţie consumului şi al divertismentului, sclavii vor ajunge să îşi adore condiţia de sclav". E condiţia sclavilor din peştera lui Platon care, nu numai că nu au nici cea mai mică înclinaţie să iasă la lumină, dar îl ucid pe eliberat, pe cel care le arată că o altă lume şi un alt fel de adevăr ar mai putea fi cu putinţă. Încă nu am ajuns acolo. Dar aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că divertismentul şi isteria creată de consumism sunt cei doi factori care ar putea schimba definitiv condiţia noastră de fiinţe meditative. Fiind un spectacol recreativ, dar nu de entertainment pur şi simplu, Iubito, îşi rămân dator! aduce în discuţie subtil tocmai premisele care fac posibile aservirea mentală, răstălmăcirea normalităţii prin prejudecăţi, promovarea unei mitologii cu riscul de a o transforma în stereotipie mentală.

(Iubito, îţi rămân dator! de Helen Salfas, regia: Ricard Reguant, cu Andrei Duban şi Graţiela Duban, Teatrul Avangardia, la Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi, 25 mai 2019)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)