Înainte de 9 mai, nouă gânduri despre Europa

Ziua de 9 mai are, în România, o semnificaţie multiplă şi, într-un fel, contestată. Sărbătorirea independenţei de stat ar trebui să aibă loc, pentru unii dintre români, pe 10 mai. Cel de-al doilea război mondial nu s-a terminat prin capitularea Germaniei, iar sfârşitul ostilităţilor în Europa este marcat, în Occident, pe 8 mai. În fine, ziua lansării planului Schuman nu poate avea aceeaşi încărcătură într-o ţară care a aderat la Uniunea Europeană cu câteva decenii mai târziu. Nu abordăm aici cauzele şi implicaţiile acestor controverse: este mult mai important să ne putem raporta, dincolo de calendar, la semnificaţia celor trei momente şi să o legăm de propriile noastre atitudini în privinţa independenţei şi suveranităţii, a libertăţii şi democraţiei. Iată, în continuare, câteva gânduri în întâmpinarea Zilei Europei.

1. Nu suntem obligaţi să sărbătorim Ziua Europei – altfel spus, ziua Uniunii Europene. Spre deosebire de alte sisteme politice, UE pune accentul pe conformare tacită, nu pe adeziune entuziastă. Desigur că vom asista – se întâmplă an de an – şi la o mulţime de evenimente goale de conţinut sau tributare vechilor rituri de celebrare a puterii şi autorităţii, pe care şi le pot aminti cei ce au trăit în perioada comunistă.

2. Chiar dacă apartenenţa României la UE a fost şi va rămâne, probabil, benefică, nu e bine să manifestăm o încredere exagerată în instituţiile ei. Este oarecum paradoxal, din punct de vedere democratic, să atribuim forurilor UE virtuţi pe care ele nu le au, doar pentru că cele naţionale sunt atât de puţin demne de laudă. Scepticismul critic este, cel mai adesea, un mai bun companion în aventura democraţiei.

3. Unul dintre cele mai puternice argumente în favoarea participării în UE este acela că se produce o etajare a puterilor şi competenţelor. Neavând experienţa unui stat federal şi nici pe aceea a unei reale descentralizări, nu suntem foarte obişnuiţi cu această etajare pe verticală. Totuşi, ne putem imagina oricând cum ar fi dacă regulile europene în privinţa comerţului, mediului sau protecţiei consumatorului ar lăsa locul unor reguli formulate la nivel naţional.

4. Un alt argument extrem de puternic, oarecum înrudit cu cel precedent, este acela că apartenţa la UE micşorează riscul ca noi să fim supuşi abuzurilor venite din partea autorităţilor naţionale – sau le reduc intensitatea. Chiar dacă presiunea pe care o poate exercita UE are limite, ea pare a fi suficient de mare pentru a influenţa calculele oportuniste ale actorilor naţionali pândiţi de această ispită.

5. Cei doisprezece ani trecuţi de la aderare au zdruncinat serios speranţa că UE va contribui la o ameliorare sensibilă a democraţiei româneşti, dar bilanţul acestei influenţe rămâne, totuşi, pozitiv. În momentul de faţă, însă, Uniunea nu mai este capabilă să stimuleze progrese, pentru că nu există în interiorul ţării noastre o presiune publică serioasă în această direcţie.

6. Funcţionarea instituţiilor UE este complicată şi adesea greu de înţeles, pentru că Uniunea se bazează şi pe expertiză. Controlul democratic asupra autorităţilor UE este întotdeauna foarte dificil – şi este aproape imposibil pentru cei lipsiţi de experienţa controlului asupra  autorităţilor naţionale. Din acest punct de vedere, UE nu este o şcoală a democraţiei.

7. Integrarea europeană a avut efecte dure asupra unui stat slab (în sensul capacităţii instituţionale), cum este România. Am fost nevoiţi să creăm instituţii şi să ne asumăm aplicare unor politici pentru care eram, în mare măsură, nepregătiţi. Accentul pus de UE în anii de negociere, dar şi după 2007, pe îmbunătăţirea capacităţii instituţionale nu a fost întâmplător. Ei ştiau mai bine decât noi ce ne aşteaptă, dar nu au putut face mai mult.

8. Într-o epocă în care o ţară importantă a ieşit din UE, iar în alte părţi se agită – e drept, în mod demagogic – perspectiva exit-ului, am avut ocazia să înţelegem că un asemenea proces ar fi devastator pentru o economie încă insuficient dezvoltată şi un stat nu foarte competent, aşa cum este România. Evident, şi la noi există asemenea voci, însă numărul lor este mai mic în primul rând pentru că tindem să conştientizăm mult mai bine dependenţa de Uniune.

9. În fine, indiferent dacă ne place sau nu, ultimele două decenii au fost marcate de o influenţă tot mai puternică a Europei Occidentale asupra societăţii româneşti. Această influenţă va continua, indiferent ce vor şi ce spun oamenii politici.