Caută 
1 MIN
La începutul, în timpul şi după terminarea războiului, capitala Moldovei a fost teren experimental pentru numeroase provocări comuniste, menite, pe de o parte, să înlocuiască de pe imaginea urbei culoarea verde (legionară) cu cea roşie (bolşevică) şi să intimideze populaţia ori partidele anticomuniste, iar pe de altă parte să netezească drumul bolşevizării şi dezmembrării ţării, printr-o plănuită alipire a Moldovei apusene la cea răsăriteană (Basarabia), deja „eliberată“ de sub ocupaţia „românilor fascişti“ în primăvara anului 1944.
Regimul de ocupaţie sovietică s-a instalat simultan cu Armata Roşie şi s-a legalizat prin Convenţia de armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944, prin intermediul Comisiei Aliate de Control, nume de camuflaj, menit să ascundă caracterul unilateral şi integral sovietic al stăpânirii.
Metodele de comunicare elaborate la Moscova au fost aplicate după manual. Acestea au inclus, printre altele: discreditarea războiului antisovietic al României; culpabilizarea liderilor politici români anticomunişti; dezorganizarea partidelor democratice, prin înscenarea unor „procese de trădare“ (în fapt autentică vânătoare de vrăjitoare) liderilor acestora şi crearea unor dizidente; organizarea de alegeri trucate; înfometarea populaţiei; controlul societăţii civile; subordonarea bisericilor, prin înlocuirea ierarhilor; provocarea unor crize economice; controlul spaţiilor intelectuale de gândire liberă, precum universităţile, Academia Română, asociaţiile de creaţie, fundaţiile etc; subordonarea justiţiei, armatei şi instituţiilor de forţă; controlul presei; asasinatul politic.
La finele războiului Iaşul era o ruină la propriu, cele două universităţi (Cuza Vodă şi Gheorghe Asachi) plecaseră în refugiu, bandele de hoţi şi de vendetă politică făceau legea, populaţia era terorizată, viaţa cotidiană se desfăşura sub semnul fricii şi a zvonurilor contradictorii alimentate de ocupantul sovietic. Guvernul Petru Groza, instituit prin şantaj, la 6 martie 1945 îl ignora pe Regele Mihai, aplicând politica arbitrariului. Partidele democratice mai sperau că nu e totul pierdut, mai trimiteau depeşe la Londra sau Washington ori se mai iluzionau că o ţară cu vocaţie libertară nu poate fi abandonată ruşilor. Şi azi ne vine greu să înţelegem cum toate acestea ni s-au întâmplat nouă. Cum nu am putut să prevedem acest scenariu catastrofic. Sau cum s-au putut găsi atâţia români laşi, care pentru un blid de linte şi-au vândut sufletul ori şi-au amanetat speranţele. Cum a putut să cadă în sclavie o societate deprinsă cu exerciţiul libertăţii, care s-a bătut şi a dat sacrificii pentru aceasta. Cum mândrele noastre universităţi şi orgolioşii noştri intelectuali formaţi în duhul gândirii europene au fost în timp record înregimentaţi, apoi aneantizaţi de nişte trepăduşi frustraţi intelectual. Universităţile au fost practic golite de elita intelectuală şi supuse proletarizării sistematice. Procesul a decurs pervers gradual: a început cu comasarea unor discipline academice şi catedre, a continuat cu o epurare a celor cu convingeri legionare şi antonesciene, ulterior a celor liberali, ţărănişti, social-democraţi etc, pentru ca la final toţi cei neînregimentaţi să fie înlăturaţi. Într-o zi au fost eliminaţi cei proantonescieni, întrucât au avut funcţii şi responsabilităţi între anii 1940-1944. Iar ceilalţi au tăcut, pentru că nu erau antonescieni sau nu-şi mai aminteau. Apoi au fost arestaţi ţărăniştii. Ceilalţi au tăcut, pentru că nu erau ţărănişti. Şi tot aşa, din aproape în aproape până când a venit rândul lor. Şi nimeni nu a mai protestat, pentru că nu avea cine să o mai facă.
La Universitatea „Al.I. Cuza“ terenul provocărilor şi al răzbunărilor politice a fost fertil. Atât de fertil încât venerabila instituţie care mai ţinea Iaşul pe harta intelectuală a fost practic decapitată. După comasare, epurare, şantaje şi răzbunări, a venit la rând asasinatul politic. Prima crimă politică bolşevică din Iaşi, după ştiinţa noastră s-a produs în noaptea de 19/20 martie 1946. Anul acesta a fost unul al marilor greve şi proteste studenţeşti, care dezvăluiau înrobirea ţării şi reclamau susţinerea Regelui, ca ultimă redută de rezistenţă, demascau colaboraţionismul criminal al unor politicieni, chemau la solidaritate şi la salvarea ţării. Le datorăm acestor tineri pe care manualele de istorie comuniste i-au declarat „reacţionari“ faptul de a nu ne fi prăbuşit în laşitate generală, la comandă. Lor şi celor din anii 1950, care au avut curajul şi disperarea de a crede în România le datorăm preţuirea şi omagiul aducerii aminte. Lor le dedic aceste rânduri.
Tocmai se împlinise un an de la impunerea de către procurorul sovietic de origine poloneză Andrei Vâşinski a guvernului marionetă condus de măscăriciul Petru Groza. Mulţi se împăcaseră cu soarta, privind întâmplarea ca parte a destinului implacabil. Nu şi studenţii. La ceas de taină, noaptea, aşa cum aveau să procedeze mereu de acum înainte, tânărul Sergiu Iacovlov, student în anul 3 la Medicină şi militant ţărănist ieşea de la restaurantul Micul Luther din Piaţa Unirii, împreună cu un grup de colegi, un medic, un ziarist şi trei ofiţeri, îndreptându-se spre Lăpuşneanu. Brusc, grupul a fost atacat, fiecare încercând să se salveze. Tânărul student a ajuns în curtea interioară a Spitalului Asigurărilor Sociale (azi Policlinica „din Boltă“) unde avea să fie împuşcat de un gardian public. Asasinatul şi ancheta parodică ce au urmat au mobilizat oraşul studenţesc la rezistenţă. (va urma)
PS. Datorez sugestia şi documentaţia arhivistică a acestui serial de istorie uitată şi oprimată prietenului meu, dr. Dănuţ Doboş, de la Departamentul de Istorie al Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi, căruia îi mulţumesc şi pe această cale.
Mihai Dorin este istoric şi publicist
