Înstrăinare socială

E paradoxal, dar s-a ajuns astăzi în situaţia de neînchipuit în care se încurajează la oameni ceva ce acum un an era total contraindicat de către specialişti, respectiv psihologi, sociologi, considerat un pericol nefast pentru viitorul relaţiilor sociale, o gaură neagră ce paşte viitorul, anume distanţarea socială. Lumea era oricum pe o pantă descendentă în ce priveşte comunicarea între indivizi, apropierea socială, iar cazurile de paranoia, de depresie, panică şi altele asemenea generate de acest lucru erau în creştere de la an la an. Avea loc oricum o distanţare socială din ce în ce mai accentuată. Toţi recomandau deschiderea sufletului, descoperirea şi sprijinirea aproapelui, dezvoltarea inteligenţei emoţionale, a capacităţilor de exteriorizare a sentimentelor şi ideilor. Erau din ce în ce mai mulţi indivizi absenţi din viaţa comunităţii din care făceau parte, autoizolaţi la domiciliu, din ce în ce mai neadaptaţi la societate în general, copii, tineri ca nişte zombi, păşind albi la faţă printre oameni cu căşti în urechi, absenţi cu totul la ce îi înconjura, trăind în universul lor „fără margini”. Mişcarea emo, mai ţineţi minte? ne îngrijora pe toţi că ne trimitea copiii în sanatorii, în spitale de recuperare sau direct la morgă. Exact ce ne mai trebuia era o „recomandare”, iar apoi o obligativitate de a fugi efectiv unii de alţii când ne vedem, pentru a ne trimite direct în patologic.

Meseriile care vor prinde aripi în perioada următoare sunt cu siguranţă cele de psihiatru şi psihoterapeut. Cabinetele specializate pe boli mintale vor fi mai dese ca bisericile…

Sunt atât de multe implicaţii şi complicaţii ale bolilor mintale generate de această distanţare socială care chipurile ne salvează viaţa, încât vom avea de furcă ani la rând cu ele. Dacă s-ar fi calculat cum trebuie aceste efecte, aşa cum probabil au făcut alţii mai buni – vezi Suedia -, cu siguranţă s-ar fi ajuns la concluzia că e de preferat să moară mai mulţi de Covid într-o perioadă mai scurtă de timp, decât să intrăm într-un adevărat coşmar naţional, cu cazuri tragice mereu în creştere ce nu pot fi controlate, şi pe o perioadă nedefinită.

Nu e de mirare că unii au fost extrem de greu de ţinut în frâu, cum s-a întâmplat cu italienii, spaniolii, francezii, popoare prin definiţie comunicative, sociale, calde. Nu puteai să-i închizi pe termen nelimitat între patru pereţi singuri că îi omorai la propriu. Pentru ei socializarea este viaţă, izolarea e moarte…

Spiritul social al omului nu e un lucru ce poate fi neglijat sub nicio formă. El nu este doar un moft. Poate că o afecţiune psihică nu este atât de evidentă ca o rană deschisă din care curge sânge, dar cu siguranţă este mult mai dureroasă, mai tulburătoare, mai îngrozitoare şi greu de suportat decât orice altă boală fizică. Cine a avut la viaţa lui măcar o dată un atac de panică ştie prin ce iad a trecut. Nu mai vorbesc de depresie, de frustrări, de zeci, poate sute de fobii şi altele asemenea. Sunt himere care stau cu tine şi nu se duc cu o simplă pastilă. Iar majoritatea dintre ele au drept cauză principală exact lipsa de comunicare, de interacţiune, de contact fizic cu alţi semeni, care îţi pot lua „cu mâna” suferinţa prin simpla lor prezenţă.

Când am fost în SUA am avut o perioadă în care mi-am dorit să fiu singur. Am stat astfel aproape două luni în care vedeam oameni doar când mergeam la cumpărături şi pot spune cu cea mai mare sinceritate că halul în care am ajuns la final era incomparabil mai rău decât cel dinainte în care trebuia să muncesc câte 10 ore pe zi în compania diverşilor indivizi mai mult sau mai puţin simpatici. Nu îmi doream nimic altceva decât să strâng în braţe un om, să urlu la el şi să plâng în acelaşi timp. Nu am luat-o razna, dar mă îndreptam vertiginos spre acel punct.

Aud pe unii profesori că de când e cu şcoala online, au descoperit unii copii pe care abia îi băgau în seamă înainte. Era vorba despre acei timizi care nu îndrăzneau să vorbească în clasă din teama de a nu fi luaţi în râs de colegi, iar acum, în faţa calculatorului le era mult mai uşor să se deschidă. E adevărat, e clar că mediul online e mult mai prietenos cu timizii, ba chiar e prea prietenos, dar e lipsit aproape complet de diversitatea necontrolată, de imprevizibilul specific vieţii palpabile. Poate că acolo nu sunt mirosuri neplăcute, scaune incomode, colegi obraznici, enervanţi, poate chiar violenţi, dar nu vor fi nici prieteni, colegi plăcuţi şi simpatici, îmbrăţişări şi altele asemenea. Realitatea adevărată are de toate, cea virtuală are numai ceea ce îţi doreşti… Cu alte cuvinte, Internetul e un surogat jalnic pentru adevăratele relaţii umane, deci nu vă puneţi chiar toată încrederea în el!…

Nu pot să nu amintesc aici şi nenumăraţii anonimi care devin adevărate bestii groteşti, nişte mârlani fără scrupule care aruncă dintre cele mai agresive comentarii sub umbrela necunoscutului. Majoritatea dintre ei sunt în realitate nişte tăcuţi, lipsiţi de comunicare adevărată cu semenii lor, care îşi varsă ura pe taste şi nimic mai mult. Poate că este vorba de un fel de terapie, dar cu siguranţă nu se compară cu o ceartă sănătoasă, pe viu, faţă în faţă, cu mulţi stropi de scuipat plini de microorganisme care zboară de la unul la altul, din mijlocul unei intersecţii, pieţe sau de la coada vreunei instituţii.

Ori se pot compara site-urile de matrimoniale cu întâlnirile pe viu? E mai comod să scrii ce vrei unei persoane, dar nu ai s-o cunoşti cu adevărat decât în carne şi oase. Şi aşa va fi atât timp cât vom avea carne şi oase, după aceea, când vom fi doar tablă şi vom comunica doar telepatic, va fi altceva.

Nevoia emoţională a apropierii fizice este demonstrată şi iar demonstrată. Milioane de ani am căutat-o şi am cizelat-o, n-o să scăpăm de ea atât de uşor. Mă gândesc doar la un experiment simplist din 1950 al lui Harry Harlow care arăta cum un pui de maimuţă prefera să stea în braţele unei păpuşi care semăna cu maică-sa decât lângă un mănunchi de sârmă care îi dădea mâncare. Poate că nu se moare în două săptămâni cum se întâmplă în cazul de infectare cu noul Coronavirus, dar calitatea vieţii scade atât de mult, că la un moment dat îţi doreşti să fi murit de gripă…

Băile de mulţime cum au fost cea de la vizita Papei Francisc, cele de la festivalurile nenumărate din toate colţurile ţării ori chiar din mall-uri vor rămâne un timp o amintire, iar mulţi foşti participanţi entuziaşti se vor confrunta o perioada bună cu episoade acute de agorafobie, claustrofobie ori atacuri de panică numai gândindu-se la asemenea situaţii în care le-a trecut „securea pe lângă ureche”…

Oricum ai gândi-o distanţarea socială nu e o soluţie bună aproape niciodată. Apropierea şi implicarea socială sunt soluţii bune. Ea este doar un pas foarte important către accentuarea alienării sociale care oricum e din ce în ce mai gravă în ultima perioadă în lume. Ne înstrăinăm de familie, de prieteni, de colegi, iar în final de noi înşine… Sper să fie doar o soluţie extremă şi de foarte scurtă durată, ca înfigerea unui ac lung şi gros în inima unui pacient cu stop cardiac pentru a i se injecta adrenalină, altfel viitorul va fi cu adevărat sumbru.

Briscan Zara este scriitor şi publicist