Caută 
1 MIN
Sper doar să nu mai am parte de vreo întâlnire stranie azi. Deja e destul.
Februarie 2015
Am avut o întâlnire care mi-a vandalizat cu totul simţul estetic. Eu depind de buna lui funcţionare. Am zilele mele bune, când totul se articulează în jur aşa cum vreau eu să se articuleze. Când reuşesc, de fapt, să impun propriul meu ritm realităţii. Un ritm livresc. M-am obişnuit de mult cu ciudăţeniile unor oameni care mă caută fie ca să îmi ceară ceva, fie ca să îmi spună ce cred ei despre cutare lucru. Nu am mereu răbdare, nu am de multe ori nici chef, nici curiozitate, dar mimez, perfid şi auto-persiflant, interesul. O mică doză de ficţiune e în orice scenariu, oricât de îngust, dacă îţi încordezi imaginaţia. Azi însă parcă a fost prea mult. A intrat în biroul meu un domn înalt, deşirat, cu o siluetă înclinată, din pricina asta, în spate; lăsa impresia că e în dezechilibru şi că la fiece pas poate să pice. Rotea şi braţele, din coate, de parcă ar fi mers pe o sârmă imaginară, situată la cinci centimetri de podea. Dar nu asta m-a descumpănit. Avea o fizionomie de pasăre speriată, care se uită chiorâş, dar e, parcă, mereu gata să sară la om, ca o cloşcă ameninţată. Şi nu înţelegeam nimic, dar nimic din ce spunea. Începea fraze furtunoase, le abandona la jumătate, uita de verbe şi, după vreo 20 minute de peroraţie, trăgea concluzia: „Domnule, eu am un principiu. Nu ştiu dumneavoastră, dar am şi eu puţine principii. Şi unul e că nu mulţi, puţini, sunt puţini oameni care, mă-nţelegeţi, puţini, foarte puţini, care nu prea vorbesc, dar când spun ceva, eu trebuie să mă gândesc că trebuie să ţin cont de ce zic ei. Mă-nţelegeţi, am şi eu acest principiu… Deci acum, ce ar trebui să fac eu, nu ştiu, eu am acest principiu, iar domnul Cutare…” Şi s-a mai manifestat măcar un sfert de ceas în stilul ăsta, înclinat pe spate şi rotindu-şi braţele din coate, frecându-şi dezordonat privirea tulbure de pereţii biroului, timp în care eu mi-am păstrat zâmbetul neutru iniţial, tâmp apoi, dar am obosit. Chiar am obosit. Şi, mai ales, nu am priceput ce dorea de la mine. E drept că nici nu am insistat să aflu, pentru că riscam prelungirea scenei. Am impresia că acum, de prin colţurile biroului, un ins deşirat, gri, chiomp, aruncă înspre mine, pe deasupra ochelarilor, priviri tăioase de cloşcă ameninţată. Pentru că am şi eu un principiu, de mic mă tem de păsările agresive care se tem la rândul lor de mine…
Februarie 2016
Mi-am început ziua mergând la ANAF ca să rezolv ameninţarea unei somaţii pe care am primit-o. Şi credeam că programul începe de la 8. Aşa că la 8 fără 10 am fost acolo. Am intrat într-un hol de trei pe trei, din termopan şi am văzut că uşa care dă în sediu e închisă. Acces aveam în măreţul templu abia de la 8:30. Mai erau acolo vreo 10 persoane. Aşa că am aşteptat, ca să nu-mi pierd rândul şi m-am dispreţuit pentru asta!; am scos o carte şi am început să citesc. Şi deodată mi s-a părut foarte ciudat cum stăm noi toţi, oameni în toată firea, într-o cuşcă din termopan, aşteptând să ni se dechidă o uşă care ne duce într-o altă cuşcă mai mare. Şi mi s-a părut anormal că lucrul ăsta nu ni se mai pare anormal. Aşa că am început să trag cu coada ochiului la ceilalalţi. Fur imaginea şi o descompun apoi în miile de pixeli care o alcătuiesc. Deţin un aparat foarte bun! Creierul meu îl deţine, de fapt, nu eu. Pot face asta, mă ajută atunci când, pe stradă, sesizez o doamnă foarte frumoasă şi o pot admira şi după ce silueta ei se topeşte şi evit şi să mă holbez ca mitocanul la ea. Aparent, nici nu îi dau atenţie. Privire exersată, ne adaptăm, trebuie să salvăm aparenţele. Aşa că am început să surprind figurile, contururile celorlalţi. Două doamne, neinteresante, trecem repede… M-a tulburat, când am analizat-o în minte, fizionomia unuia, care mai şi tuşea înfundat, în pumni, tabagic. Avea o faţă mică, inegală, cu trăsături extrem de accentuate: fiecare în sine ar fi fost suficientă ca să îi dea identitate. Gura strânsă pungă, marcată de malocluzie îi dădea profilul unui mic animal. Al unui animal mic şi feroce, care ripostează simţindu-se ameninţat de altul mai mare, dar mai bleg. La asta contribuiau mai ales ochii mici, oblici, de un albastru metalic: avea o privirea rea! În plus, purta îndesată până peste sprâncene o căciulă de blană roşcată, de nutrie, cred. Fix ce îi mai trebuia ca să pară o fiinţă hibridă, cu trup de om, corect îmbrăcat, cu palton elegant şi cap de dihor. Aşa că m-am simţit captiv nu numai într-o cuşcă, ci şi într-o poveste care nu mi se potrivea. Dacă aş mai fi fost capabil de ingenuitatea de acum 30 de ani, sigur m-aş fi speriat. Oricum, omul ăla mi-a creat o stare de iritare. În sensul bun. De sensibilitate iritată, inervată, deschisă către tot soiul de asimetrii şi de false împerecheri de obiecte, către o sintaxă total anapoda a tot ce mă înconjoară. Ar fi trebuit să-mi scot la plimbare prin oraş iritarea cu pricina, dar nu am avut cum. Datoria mă obligă să merg la birou. Sper doar să nu mai am parte de vreo întâlnire stranie azi. Deja e destul.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
