Intelectualii în Biserică (I)

Nădăjduiesc să fie nu „gaz pe foc”, ci o picătură de apă care să mai domoleascădin crescânda vâlvătaie a polemicilor garnisite cu etichetări, atacuri la persoană, cuvinte şi gesturi cu totul nedemne de statutul de creştin. „Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri” (Romani 2, 24). Această amară constatare paulină ar trebui să ne ruşineze pe toţi cei care, prin luările publice de poziţie, am smintit pe cineva. Mă includ şi pe mine în această categorie. Cu siguranţă voi fi având şi eu, de-a lungul anilor, momente în care am greşit prin abordări pătimaşe sau neconforme cu duhul Evangheliei. Tuturor celor pe care i-am mâhnit cu ceva le cer iertarea şi rugăciunea!

***

Titlul articolului pare a nu avea o acoperire faptică. După 1990, în România s-a vehiculat mai degrabă sintagma „intelectualii şi Biserica” – de parcă cei doi termeni trimit la două realităţi disjuncte. Exagerări sau atitudini neinspirate au existat şi de o parte, şi de cealaltă a acestei forţate (sau nu!) împărţiri. Au fost două extreme între care putem plasa mica noastră analiză. De regulă mai puţin dispuşi la a-şi asuma şi mărturisi public credinţa în care au fost botezaţi, unii dintre intelectualii creştini (cel puţin declarativ) nu au avut însă ezitări atunci când a fost cazul să taxeze închipuite sau exagerate derapaje ale clericilor ori, mai mult, chiar să susţină idei „progresiste”. De partea cealaltă, putem consemna intolerante puneri la zid ale unor intelectuali dinspre blogosfera de nuanţe „ultra-ortodoxe”. Sau putem constata cu tristeţe „tratamentul” care li s-a aplicat uneori din partea ierarhiei bisericeşti, de la indiferenţa benignă (dar neproductivă) până la alergia vizibilă faţă de tot ceea ce înseamnă om de cultură sau de ştiinţă.

Între aceste două extreme există, evident, multe nuanţe şi numeroase situaţii fericite. Sunt ierarhi sau preoţi care au ştiut să-şi apropie intelectualii şi să-i implice în viaţa Bisericii, după cum nu puţini sunt intelectualii care nu s-au sfiit să susţină învăţătura creştină în faţa tăvălugului globalist, „corect politic”, ori chiar să strălucească prin vieţuire duhovnicească şi conştiinţă misionară. Deloc întâmplător, nu cazurile acestea din urmă, ci acele situaţii şi atitudini extreme au fost intens mediatizate. De prisos a explica de ce. Merită să încercăm însă a analiza cum de, între atâtea categorii identificabile în cercul larg al credincioşilor, tocmai intelectualitatea reprezintă un subiect atât de sensibil şi mereu actual.

Să facem o mică incursiune în istoria Bisericii, ale cărei începuturi au fost marcate de numeroase persecuţii. Practic, până la începutul secolului al IV-lea, a-ţi asuma statutul de creştin presupunea un risc major. Aveai mari şanse de a muri pentru credinţa în Hristos (căci un sfârşit martiric este încununarea oricărei vieţi creştine). Începând cu Sfântul Împărat Constantin cel Mare, prin decretul din 313 de la Mediolanum (Milan), creştinismul devine nu doar religie licită, ci chiar protejată şi încurajată. Ulterior, Împăratul Teodosie cel Mare, prin Edictul din anul 380, consacră credinţa creştină drept religie oficială sau de stat. Practic, avem de a face cu o altă etapă în viaţa Bisericii, una în care convertirile în masă aduc o creştere semnificativă a numărului credincioşilor, dar şi o serioasă scădere calitativă a vieţii duhovniceşti, cu efecte până în zilele noastre.

Oportunismul unor nou veniţi şi laxismul moral conduc la slăbirea conştiinţei euharistice şi, pe cale de consecinţă, la slăbirea comuniunii în Duhul Sfânt, la tendinţa de a aluneca spre formalism. Părintele Alexander Schmemann sintetizează astfel diferenţa dintre cele două epoci din istoria Bisericii, inegale ca întindere: „Pentru creştinii din vechime, Trupul lui Hristos se află pe Altar pentru că El este în mijlocul lor. Pentru creştinii de azi, Hristos este aici deoarece Trupul Lui se află pe Altar. Pare o analogie dar, în realitate, între primii creştini şi noi există o diferenţă esenţială. Pentru ei, totul constă în cunoaşterea şi iubirea lui Hristos. Pentru noi, totul este dorinţa de a fi luminaţi. Primii creştini se împărtăşeau pentru a-L urma pe Hristos, pe când astăzi Hristos nu e singurul motiv al împărtăşirii”. (Va urma)