Inteligenţa amurgului

M-a abordat alaltăieri, foarte incisiv, colegul meu fonetician Costache Terfelaş (căruia noi obişnuim să-i „franţuzim” numele, de dragul rimei, pronunţându-l Costaş Terfelaş). „Nu sunt deloc de acord cu ipoteza dumitale, domnule coleg”, – mi-a spus destul de răstit profesorul – „că oamenii se prostesc în jurul vârstei de cincizeci de ani!” „Vai”, m-am dezvinovăţit eu imediat, cu teatrală consternare, „dar nu am afirmat niciodată aşa ceva, domnule Terfelaş!” Am vrut să adaug: „Dimpotrivă, cred că mulţi indivizi din lumea noastră sunt slăbuţi de minte din născare, nici vorbă să devină, la un moment dat, astfel!” Replica mi-a îngheţat însă pe scoarţa cerebrală. Am sesizat, în expresia severă a lui Costache, faptul că nu era locul şi timpul pentru poante slabiste. M-am limitat, prin urmare, la benigna deculpabilizare generică. „Lasă, lasă!” a continuat, cu ton ridicat, foneticianul. „Ţi-am citit sistematic articolele şi pretutindeni am dat peste profesori loviţi de dambla, care au un numitor comun absolut fatal: provin din generaţia ta, au carevasăzică în jur cincizeci de ani. De aceea, intenţionez să-ţi furnizez acum, aici, o surpriză imensă…” „Moi-même!” a adăugat Terfelaş sonor, după o pauză de suspans. „Eu însumi, stimabile! Tocmai am împlinit şaizeci de ani şi vreau să-ţi comunic detaliul că acest deceniu din existenţa mea, dintre cincizeci şi şaizeci de ani, a fost singurul valid intelectual. Ce spun eu valid? Sclipitor cu adevărat, genial, senzaţional, măreţ. E intervalul în care intelectul meu s-a trezit, miraculos, la viaţă. Înainte am fost ce sugerezi dumneata că ar fi, ar deveni, unii atunci când ating jumătatea de secol: stupid, tembel chiar, senil, obtuz, placid, ceea ce americanii numesc slow, întârziat, defazat, idiot, prostănac, bovin, ovin, cabalin, maimuţin…”

Văzând că o ia la vale cu epitetele, l-am întrerupt: „Înţeleg, înţeleg, domn’ profesor! Este fabulos ce-mi ziceţi! Nu pot totuşi să cred că un savant de talia dumneavoastră a fost cândva… maimuţin.” Cu voce îmblânzită şi ochi apoşi, Costache/ Costaş a continuat: „Ba da, ba da, dragul meu! Nu am fost doar maimuţin, ci, indubitabil, cretin. Încă din copilărie, când nu pricepeam nimic din ce se întâmpla în jurul meu. Aveam şi o faţă rotundă, cu ochi mici, înfundaţi bestial sub fruntea strâmtă (am tresărit: exact aşa arată distinsul fonetician în prezent – mă aflam în faţa celui mai fidel autoportret făcut de cineva vreodată), care nu mă avantaja defel. Toţi, inclusiv părinţii, mă strigau Bolfeul (aici, eu, Codrinul infantil, aş fi avut o corecţie, în cazul nefericit în care aş fi copilărit cu tânărul Terfelaş Costaş, insistând feroce să fie apelat Bolfaş!). Un mameluc de la altă scară îmi şi cânta, din când în când, Bolfaş-Terfelaş, ai o meclă ca un caş (am tresărit din nou violent şi mi-am ordonat, ca atare, să nu mai gândesc nimic pe fondul confesiunii bietului Costache)! Ce mai, am suferit enorm! Noroc că nu-mi prea dădeam seama, într-atât eram de dobitoc. În cea mai mare parte a situaţiilor, bănuiam că sunt interesant, că reprezint centrul atenţiei şi că de aia fac toţi glume cu şi despre mine. Numai la ora de sport realizam că era ceva în neregulă. Când proful ne dădea mingea să jucăm fotbal şi apoi o ştergea de pe teren, lăsându-ne de izbelişte, se auzea un răget animalic de la liderul clasei – Pentru numele lui Dumnezeu, haideţi mai întâi să terfelim Terfeleul! În câteva secunde ajungeam în containerul de gunoi, de unde nu mai puteam ieşi decât cu ajutorul femeilor de serviciu miloase. Aşa au trecut anii. Am luat toate examenele strălucit, deşi niciodată nu am înţeles, la nici o materie, subiectele pe care le tratam. Învăţam pe dinafară şi reproduceam date mecanic.”

„Adică”, l-am oprit râzând, „aţi ajuns profesor plin, cu cărţi şi articole publicate, doar reproducând lucruri pe care nu le pricepeaţi?” „Da, da”, a răspuns Terfelaş solemn. „Iată explicaţia autocaracterizării mele drept maimuţin! Am fost o maimuţă mimetică, un papagal, la examene, la cursuri şi în cărţi. Pâcla de pe creier mă făcea impermeabil la orice hermeneutică, la orice exerciţiu comprehensiv. Imitaţia a constituit deci un gest de supravieţuire intelectuală. „Bine”, am revenit intrigat, „şi ce s-a întâmplat când aţi împlinit cincizeci de ani?” „M-am deşteptat! Mi-a explodat, pur şi simplu, IQ-ul! Am priceput, în sfârşit, teorema lui Pitagora, legea lui Arhimede, thymos-ul lui Socrate, das Ding an sich-ul lui Kant, propria mea disciplină – Fonetica -, totul, totul!… Am trăit clipa devenirii mele intelectuale, a naşterii creierului meu!” „OK”, am comentat descumpănit, „înseamnă că, în acest deceniu, aţi elaborat veritabile capodopere ştiinţifice…” „Oh, nu!” s-a apărat Terfelaş. „Nu am mai făcut nimic! Mi-am contemplat inteligenţa. M-am minunat, extatic, de frumuseţea ei. Nu am mai avut ceva de spus lumii, o dată ce am înţeles-o!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi