Caută 
Interviu cu Ioana Pârvulescu: despre religie, literatură și relația deosebită cu orașul Iași
13 MIN
Interviu cu Ioana Pârvulescu, câştigătoarea Premiului Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“.
-Ioana Pârvulescu, câştigătoarea din acest an a Premiului Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“ pentru volumul „Prevestirea“, ne-a acordat un interviu despre modul în care îşi vede personajele şi de ce îi este aproape de suflet oraşul Iaşi, dar şi despre călătoriile sale în trecut, reticienţa de a se numi critic literar şi, în calitate de coautor de manuale şcolare, despre motivele pentru care un text literar nu ar trebui criticat din prisma mesajului pe care îl transmite.
Ioana Pârvulescu, scriitoare şi profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde predă Literatură română modernă, a câştigat ediţia din acest an a Premiului Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“ cu cel de-al patrulea roman al său, „Prevestirea“, publicat în 2020 la Editura „Humanitas“. Timp de 18 ani a fost redactor şi cronicar săptămânal la „România literară“, a iniţiat şi coordonat colecţia de literatură universală „Cartea de pe noptieră“, iar romanele sale sunt traduse în peste 10 limbi europene. A obţinut în două rânduri Premiul Uniunii Europene pentru literatură: în 2013, cu romanul „Viaţa începe vineri“, şi, în urma unui concurs internaţional al laureaţilor, în 2018, pentru proza scurtă „O voce“, dedicată Monicăi Lovinescu.
– De ce o poveste din Vechiul Testament? Credinţa creştină, chiar dacă nu contestă Vechiul Testament, contrazice Legea Talionului. De la „dinte pentru dinte“ se ajunge în Noul Testament la „întoarce şi celălalt obraz“. O pildă a Noului Testament nu ar fi mai „actuală“ pentru zilele de astăzi?
– În general, când îţi alegi subiectele pentru cărţi nu o faci nici de dragul actualităţii, nici de dragul cititorilor, ci o faci pentru că există un impuls interior care îţi dă ghes să scrii. Şi nu ai de ales, până la urmă. Oricum Vechiul şi Noul Testament fac o carte comună, Biblia, care e o formă de plural în greacă, înseamnă „cărţi“. Biblia e Cartea Cărţilor, şi categoric între toate cărţile ei există multe legături şi continuitate. Chiar dacă, aşa cum spuneţi, sunt şi diferenţe notabile între cele două Testamente. Sigur s-au scris mult mai multe romane avându-l în centru pe Iisus, unele dintre acestea sunt şi favoritele favoritelor mele, cum este Maestrul şi Margareta de Bulgakov. Iona nu cred că a fost prea des subiect de romane sau, oricum, eu nu le-am citit, dacă sunt. În schimb a apărut frecvent în arta plastică. Foarte interesant mi se pare ce spuneţi despre cele două „morale“ biblice în raport cu prezentul nostru: legea talionului, a vendettei, dostoievskian vorbind, crima şi pedeapsa, şi morala creştină, „întoarce şi obrazul celălalt“. Mie mi se pare că au coexistat şi coexistă încă, ambele, în istoria bietului om şi că amândouă sunt extrem de actuale, se actualizează pe rând sau simultan. Este interesant că povestea lui Iona contrazice legea talionului, iar el a fost văzut mai degrabă ca un premergător al lui Iisus.
„Iona este prototipul omului foarte zbuciumat şi neliniştit din ziua de astăzi“
– Aţi ales să repovestiţi, să umanizaţi mai mult decât o face textul biblic, povestea lui Iona, cu lupta sa interioară, care presupune o confruntare între datorie, convingeri şi frică. E o modalitate prin care vă prezentaţi trăiri sau temeri sau ascunde şi altceva?
– Nu ştiam încotro se va îndrepta exact cartea. Sigur, ştiam firul poveştii biblice, dar nu ştiam pe ce vor cădea accentele. M-aţi întrebat de actualitate: Iona chiar mi se pare un personaj de actualitate cu toate că eu n-am urmărit asta. Mi se pare că Iona este prototipul omului foarte zbuciumat şi neliniştit din ziua de astăzi. Aşa sunt cam toţi artiştii, ca Iona: foarte oneşti, pentru că el nu minte, dar cu temeri, sensibili, adeseori speriaţi. Apoi, făcând acte de curaj nebunesc care să compenseze spaimele şi supunerea care le ating orgoliul. Şi înţelegându-şi, până la urmă, chemarea. Nu sunt nişte supraoameni, cu toate că Iona din romanul meu are nişte calităţi ieşite din comun, are har. Cât despre asemănarea cu mine cred că e următoarea: pentru Iona, cuvintele sunt importante şi se cântăresc cu greutate. Pot să spun, ca lucru amuzant, că de când am scris cartea, încep să vorbesc mai greu, aşa cum vorbea şi Iona, pentru că îmi cântăresc mai mult cuvintele şi mi se pare că nu trebuie să arunc cu vorbe şi nici să-mi fie foarte la îndemână, ci stau cu ele în minte şi, ca şi cum aş avea o balanţă, văd care cuvânt e mai greu, care-i mai uşor, schimb între două-trei, iar asta, desigur, încetineşte un răspuns, chiar şi la un interviu ca al nostru. De asta am preferat mereu scrisul, îţi dă timp mai mult să cântăreşti cuvântul „ce exprimă adevărul“, vorba poetului.
– Chiar dacă Iona este personajul principal, în cartea dumneavoastră este mai puţin prezent decât celelalte personaje. Având în vedere că vă identificaţi într-o anumită măsură cu Iona, consideraţi că e mai important să te descrie cei din jur?
– E posibil să fie o prezenţă mai rară, dar nu am făcut-o intenţionat sau cu un anumit scop, ci instinctiv. Mă gândesc acum că stă un pic mai în umbră, fiind dintr-o categorie de aleşi. Aleşii nu sunt VIP-uri. Nu apar în fiecare clipă, nu-şi fac selfie-uri, nu te sufocă cu prezenţa lor. Aproape toţi ceilalţi sunt mai sociabili decât ei, ca să vorbesc în limbajul de azi. Un ales e ascuns şi apare în momentele-cheie, cum s-a arătat şi el, în romanul meu, de pildă pe navă sau la banchet, la Ninive, şi toată lumea l-a ascultat. Pe navă, cuvintele lui au fost mai tari decât vuietul furtunii, iar la banchet a transformat râsul de la masă în plâns. Desigur, nu e o regulă absolută: Iosif al lui Thomas Mann e un om din cale-afară de bun de gură, opusul lui Iona, deşi e şi el un ales. Însă Iosif nu are nimic din firea artistului care, prin tradiţie, este mai puţin adaptat la cerinţele sociale. Şi, da, poate spun asta şi din experienţă, puţin, fără a mă considera o aleasă, desigur!
„Asta sunt cărţile mele: o trecere peste graniţa timpului“
– Spuneaţi pentru „Ziarul de Iaşi“ că premiul pe care l-aţi primit are o semnificaţie aparte tocmai pentru că vine de la Iaşi. De ce această dragoste sau apreciere pentru oraş?
– Din literatură în primul rând, dar şi pentru că am cititori cu care ţin o legătură bună şi plăcută. Literatura este însă cea care m-a legat în special de Iaşi şi, în primul rând, fireşte, „Junimea“ şi junimiştii. Şi astăzi, pe ploaie, am făcut un drum până la Copou, la teiul lui Eminescu, oricât de clişeizat ar fi şi oricât de turistic. Pentru că există un turism de tip Copou care diferă de turismul de tip „Dracula Land“. La urma urmei, e un loc care te poate obliga să te gândeşti la scris şi nu e rău ca uneori să fim îmboldiţi la asta. De câte ori ajung acolo mă întreb cum au fost oamenii aceştia cu adevărat. Am dat, în apropiere, de strada Titu Maiorescu, de statuia lui Titu Maiorescu, de casa lui, deşi nu sunt sigură că am identificat-o corect. Pe urmă, pe partea cealaltă, Casa Pogor, unde se ţineau şedinţele „Junimii“. Mi-am închipuit totul, cum ar fi fost să fiu acolo şi să-i aud vorbind. Tare mult mi-ar fi plăcut această călătorie în străinătatea ieşeană! Să poţi să treci peste graniţa timpului. Să treci acolo de o vamă, şi cine ştie ce ţi se cere la vamă, să-ţi arăţi timpurile prezente (n.r. – râde), iar pe urmă să te întorci îmbogăţit cu viaţă de alt fel, de altă calitate. şi de fapt asta sunt cărţile mele, până la urmă: o trecere peste graniţa timpului. Prevestirea este cea mai lungă şi cea mai îndrăzneaţă dintre ele, mi-a cerut cel mai mare curaj, dar am ajuns la ţintă şi m-am întors cu bine, cum vedeţi.
– În această călătorie de care spuneaţi, v-aţi ajutat şi de un studiu al Vechiului Testament, de exemplu?
– O, da. Am citit pentru acestă carte mai mult poate decât pentru oricare alta pentru că îmi era perioada cea mai străină. La romanele precedente fie trăisem în perioada din carte, cum a fost cazul Inocenţilor, fie că cercetasem mult înainte intervalul acela de timp şi scrisesem eseuri pe tema lui cum a fost la Viaţa începe vineri şi Viitorul începe luni. Dar în cazul Prevestirii era un lucru pe care nu-l ştiam decât din Biblie şi a trebuit, în primul rând, să recitesc Vechiul Testament aproape în întregime. Iona, dar şi alţi profeţi mici şi mari, Ecleziastul, Psalmii, Cântarea Cântărilor. Şi apoi am citit cărţi legate de viaţa cotidiană din această perioadă, cu toată normalitatea ei. Din cărţile cele mai recente o să pomenesc doar Arheologia iubirii de Cătălin Pavel, carte care, într-un fel, mi-a şi dat curaj să mă apuc de Prevestirea, pentru că trecutul îndepărtat este, în ea, plin de firesc, nu înspăimântător, şi în Biblie am fost atentă la detalii.
– De simbolistică a Vechiului Testament?
– Nu neapărat. Am încercat tocmai să caut viaţa obişnuită şi nu cine ştie ce interpretări simbolice. În general mă feresc să citesc interpretările altora pentru că ele întotdeauna te aşază pe un făgaş. Eu vreau să văd tabloul. Eventual le citesc după ce mi-am conceput teoria mea. Altfel suntem, întotdeauna, victimele manipulării. Ni se induc tot felul de idei ale altora şi încerc să mă feresc de aşa ceva. Nu ştiu dacă pot, dacă îmi reuşeşte, dar ştiu că mă străduiesc.
„Literatura este liberă! Nu se pot pune graniţe literaturii“
– Spuneaţi într-un interviu recent că deşi pagina de wikipedia spune că sunteţi şi critic literar, nu vă consideraţi unul. Cu toate acestea, aţi scris critică literară pentru scurt timp, aţi fost redactor responsabil de secţiunea de critică şi teza de doctorat a fost coordonată de criticul literar Nicolae Manolescu. De ce această reticenţă?
– Cărţile mele cu tentă critică sunt de istorie literară, de recuperare, şi, în general, alunecă spre eseu. Nu sunt cărţi propriu-zise de critică. În cei trei ani de critică literară de întâmpinare pe care i-am făcut la România literară mi-am ales cărţi care-mi plac. Or, un critic bun este unul care şi critică (n.r.- râde), care şi „distruge“ anumite cărţi care i se par proaste. Eu nu am această plăcere. Critica este şi un exerciţiu de putere, iar mie nu-mi place să fac exerciţii de putere. Dimpotrivă, mă feresc oricând ar exista o asemenea posibilitate. Trei ani am făcut-o pentru că domnul Nicolae Manolescu mi-a încredinţat o rubrică cu tradiţie, după care eu am fost cea care am zis că doresc să mă opresc. Şi bine am făcut, cred, pentru că abia după aceea am început să scriu cu plăcere ce îmi doream. E drept că la o carte, pot pune un diagnostic, adică percep şi binele, şi răul, dar prefer să o prezint pentru ceilalţi cu părţile ei bune. Aşa cum, atunci când ne prezentăm un prieten, nu ne apucăm să spunem lucrurile rele despre el. Nu spui: Iată, ţi-l prezint pe X, e un individ care are datorii pe care nu şi le plăteşte, nu se ţine de cuvânt, e cam supărăcios, ci spui că X este prietenos, bun la suflet, talentat şi îi place muntele. Cam aşa fac şi la cărţi, iar acest lucru nu este chiar ce îşi doresc oamenii de la un critic literar.
– Sunteţi coautor de manuale şcolare, manuale contestate uneori din diferite motive pentru textele alese. Totodată, în 2018, un pasaj din „Inocenţii“ a fost dat la Evaluarea Naţională. Dacă aţi sta de vorbă cu un astfel de contestatar, nemulţumit că un text nu este politically correct, ce i-aţi spune?
– Legat de textele de la Evaluare, în opinia mea nu ai de ce să te mândreşti că eşti ales pentru aşa ceva, fiindcă eşti pus acolo din motive de programă, teoretice, gramaticale, iar acest lucru distruge farmecul textului. Profesorii m-au felicitat că am fost în situaţia asta, dar eu nu mi-aş fi dorit. Nici eu nu mi-aş fi dorit ca un scriitor favorit al meu să mi se dea la un examen de acest tip, unde se decupează un paragraf, nu cel mai bun sau semnificativ, ba chiar, din paragraful decupat se mai decupează nişte cuvinte care sunt în plus din punctul de vedere al cerinţelor. În ceea ce priveşte „mesajele“, literatura este liberă. Asta ar trebui să înţeleagă toată lumea! Nu se pot pune graniţe literaturii! Dacă îi luăm libertatea atunci s-a terminat cu literatura. Devine îndoctrinare. Fireşte că mă deranjează oricine încearcă să facă propagandă ideologică prin literatură. Să ne uităm ce s-a întâmplat cu Eminescu şi Caragiale în anii ’50 ai secolului trecut, cum au fost citiţi. Şi ce mai înseamnă azi cei care se credeau în anii ’50 nişte Eminescu şi Caragiale comunişti – şi cum au scris, ce dezastru! Nu sunt deci de acord cu tot felul de interpretări teziste, care, în general, forţează lucrurile şi le falsifică. Nu contest că există literatură tezistă. Dar ca să conteze, teza vine după. Nu scrii ca să demonstrezi o teză, dar uneori se poate extrage o teză din ce scrii. Să presupunem că prezinţi într-un roman un criminal în serie şi că el scapă nepedepsit. Asta nu înseamnă că faci propagandă pentru criminalii în serie, nu? Cea mai mică forţare spre o direcţie sau alta, cea mai mică amputare a libertăţii literaturii, nu poate duce decât la dezastre. Istoria literaturii şi istoria pur şi simplu au demonstrat-o.
– În ziua de astăzi romanele tind să se transforme în filme, iar romanul dumneavoastră are ceva cinematografic. Pe cine aţi vedea în rolul lui Iona?
Mă bucur să vă spun că am tot afişul pregătit (n.r: râde). Nu de mine, ci de doamnele dintr-un club de lectură la care am fost invitată. Permiteţi-mi să mă uit pe Instagram. Afişul lor este următorul: Iona, Mihai Smarandache. Iacob, Marcel Iureş. Ester, Antoaneta Cojocaru. Mama lui Iona, Maia Morgenstern. Elisha, eduard Trifa. Abiel, István Téglás. Hannah, Daniela Nane. Sargina, Ana Ularu. Belus, Pavel Bartos. Regina, Monica Bârlădeanu. Regele, Şerban Pavlu (după alte păreri perfect şi pentru Iona). Eu m-am gândit la un actor străin pentru Iacob, şi nu l-aş vedea decât pe Anthony Hopkins în acest rol. L-am revăzut de curând în The Father şi mi s-a părut la fel de bun ca întotdeauna, are şi vârsta potrivită pentru personajul meu. Pe el l-aş vedea în acest rol. Trebuie să ştiţi că sunt cinefilă şi cred că, vrem nu vrem, aşa cum cărţile au influenţat filmul şi au fost la baza unor filme bune, la rândul lor, filmele şi-au lăsat urmele în cărţi. Iar această prietenie e reciproc avantajoasă pe termen lung. Dar, pentru mine, câştigătoare rămâne totuşi, cartea.
Interviu realizat de Andrei MIHAI
