Ivaşcu versus Rebengiuc

Acum e vorba tot despre ceva la care nu mă pricep, unde nu sunt expert, dar, ca mai în toate argumentarile mele recurg la lo­gică, iar aceasta chiar este numai una pentru că e sora bună cu matematica, iar cu ea rareori dai greş.

Ce mă zgârie tot mai tare pe creier în ultima perioadă, pentru că e din ce în ce mai evident, este faptul că funcţia de manager/administrator/director al unei institu­ţii, de oricare ar fi ea, este cu totul prost înţeleasă, confundându-se de foarte multe ori cu o încununare a carierei sau, mai rău, cu o extindere a ei în cu totul alte domenii pe baza unei demonstraţii mai mult sau mai puţin convingătoare sau impresionante din domeniul de specialitate al persoanei respective. Nu mă refer aici la funcţiile de conducere din firme private unde valoarea şi experienţa reală în domeniul strict despre care e vorba sunt absolut necesare şi fără de care nu se poate exista ca firma viabilă, adică acolo chiar e vorba despre a fi sau a nu fi pe piaţă. Eu vorbesc despre instituţiile statului din România care sunt conduse în mare parte de oameni care nu pur şi simplu nu au ce căuta acolo. E un nonsens devenit realitate care nu poate duce decât la o funcţionare defectuasă echivalentă cu un fel de faliment, dacă ar fi să facem comparaţia cu firmele private.

Lucrurile stau atât de prost în această privinţă, încât există şi va plana mult timp de acum încolo o suspiciune de incompatibilitate, de incompetenţă crasă asupra oricărui conducător al unei instituţii din România pentru că se demonstrează de prea multe ori că aceştia nu sunt acolo datorită capacităţii lor de a conduce efectiv, ci pentru că pur şi simplu au fost numiţi de sus, de la „centru“. Vă mai amintiţi de Caragiale? Ei, bine, nimic nu s-a schimbat…

La un momenet dat a apărut în logosul general ideea de „tehnocrat“, adică de individ proiectat, ca să zic aşa, strict pentru a face treabă în domeniul său. Iar aceştia au fost deferiţi politicii. Însă de la Stolojan încoace mă tot întreb unde sunt că nu se văd. Sau o fi fost doar un val care a trecut?…

Era rău şi aşa pentru că un manager trebuie să ştie să conducă în primul rând şi apoi să fie bun în domeniul lui, dar acum a revenit doar moda cu artiştii (la propriu şi la figurat) care îşi fac de cap prin instituţii. Urmărind o dare de seamă a ministrului-actor George Ivaşcu în faţa jurnaliştilor am rămas înmărmurit de cât de prost plasat este el în poziţia actuală. Eram tentat în egală măsură să râd, dar şi să plâng ori să urlu. Omul se bâlbâia într-un hal fără de hal, arătând prin toţi porii că nu voia să fie acolo şi că habar nu avea despre ce citea… Ac­torul din el dispăruse complet şi rămăsese doar copilul aflat la prima serbare de la grădiniţă când trebuie să zică poezia cât mai repede ca să scape, să termine odată cu tot chinul… Acolo vorbea un manager slab în pielea unui actor… Ar fi vrut mult mai mult să stea pe scenă jucând rolul unui nebun decât să citească „chestiile“ alea.

Am vrut la început să o dau în pamflet, să râd cât se poate de mult despre un spectacol absurd, dar mi-am dat seama că nu mă ajută la nimic. Pentru că, deşi noi, românii, apelăm deseori la el, umorul în final nu ne ajută la nimic concret, el nu este practic aproape niciodată, nu schimbă lucrurile, nu face o viaţă mai bună, ci doar îi dă celei vechi o faţă mai acceptabilă. Creează o iluzie în jurul ei şi nimic mai mult.

Înţeleg implicarea artiştilor în politică, e un gest de patriotism evident, de încercare de a face treburile mai bune pornind de la imaginea publică pe care o au. Dar de aici până la a dori să ajungi din artist un ministru, ei bine, e prea mult. Iar asta nu numai că are efecte negative, poate dezastruase, asupra ministerului şi implicit asupra acti­vităţii acestuia, dar te faci şi de râs, domnule. Nu e o pălărie prea mare pentru el, ci pur şi simplu e o una de alt gen…!

Şi nu e vorba doar despre artişti, ci despre orice specialist bun în domeniul lui care e luat de mirajul funcţiei de condu­cere. Un medic excelent precum Oprescu, de exemplu, a ajuns primarul capitalei. Eu unul nu l-am înţeles deloc de ce a făcut această mişcare pentru că, din punctul meu de vedere funcţia aceea nu m-ar fi onorat, un primar e doar un administrator, chiar unul trecător, pe când un medic foarte bun e mult mai mult decât atât şi e pe viaţă. În urma acestei experienţe şi-a pierdut atât credibilitatea ca medic, cât şi ca politician. Logic. Nu înţeleg de unde vine setea aceasta pentru funcţii de conducere a oamenilor care sunt cu adevărat valoroşi în meseriile pe care le fac. E aproape un nonsens.

Şi, din păcate, nu e singurul exemplu de alegere greşită în funcţie. Sunt atâţia oameni care ar sta mult mai bine în alte scaune decât acolo unde sunt acum: directori de grădiniţe, de şcoli, de universităţi, manageri de spitale, de direcţii şi alte instituţii de stat, mulţi, care nu au nici în clin nici în mânecă cu poziţia respectivă şi care totuşi stau acolo şi tot stau…

Victor Rebengiuc, cel mai mare actor al nostru de azi, nu a ajuns încă (din fericire) ministru, deşi are activitate destul de intensă de implicare în politică. Mă întreb, dacă vine cineva la el şi îi propune să îi ia locul lui Ivaşcu, va accepta? Şi dacă va spune da, lucrurile vor sta mai bine în mi­nister? Cu siguranţă nu. Sunt poate şanse mai mari ca discursurile citite în faţa jurnaliştilor să fie un pic mai cursive şi mai pe înţeles, dar nimic mai mult…t

Briscan Zara este scriitor şi publicist