Jeana nu e moartă, Jeana se transformă

O mulţime de discuţii aprinse izbucnesc peste tot netul de câţiva nai încoace având ca subiect faptul că România este sclava UE şi a SUA, că acestea, cu ajutorul politicienilor noştri corupţi, au distrus toată industria cândva prosperă, construită de Ceauşescu timp de 24 de ani, că după Revoluţia din ‘89, adică mai bine de 30 de ani, nu s-a făcut aproape nimic decât supermarketuri în care occidentalii pompează propriile produse, transformând românii în nişte muncitori cu ziua pe ogoarele lor.

Mai nou, cică cerealele ucrainene falimentează agricultorii români, sau ce a mai rămas din ei, iar Petre Daea nu face nimic pentru că e sub papucul UE şi pentru că…, de aia…

Mulţi oameni străluciţi şi cu adevărat capabili intelectual combat cu uşurinţă toate aceste idei şi le trimit rapid la coşul de gunoi,etichetându-le drept teorii conspiraţioniste, fantasme ale neo-comuniştilor, ale rusofililor şi aşa mai departe. „Nu poţi să fii decât prost ori nebun să susţii că fără UE ne-ar fi fost mai bine”, zicea un mare intelectual de-al nostru la o conferinţă nu demult.

Unde mai pui că la ultimele sondaje românii au ieşit de-a dreptul anti-europeni, lucru care a aprins şi mai tare spiritele, mulţi calificând această turnură drept primitivă, total ilogică şi lipsită de temei: cum să vrei să te îndepărtezi de cei care îţi vor binele?!! Pe toate aceste nelinişti partidul AUR ia avânt puternic, acesta bazându-şi întreaga ideologie şi discurs tocmai pe euroscepticism şi naţionalism. Şi distracţia continuă.

Încercând să fiu imparţial nu am dat crezare niciuneia dintre părţi pentru că nu aveam suficiente dovezi. Am stat, aşadar, şi am aşteptat să pice din cer o lămurire despre presupusele teorii conspiraţioniste amintite. Şi a picat. Zilele trecute mi-am dedicat câteva ore unui studiu intens, pornind de la un material postat de Cătălin Moise despre colonialism. Ei bine, se pare că problema nu e nici laie, dar nici bălaie, adică aşa cum e mai rău, ca întotdeauna.

Sunt multe de spus, şi nu am cum să le scriu pe toate, de aceea am să fiu scurt, aproape telegrafic.

Încep cu definiţia neocolonialismului luată de pe net: „este văzut în general ca un efort coordonat al fostelor puteri coloniale şi al altor ţări dezvoltate de a bloca creşterea în ţările în curs de dezvoltare şi de a le păstra ca surse de materii prime ieftine şi forţă de muncă ieftină”.

Mai exact, marile puteri care au fost cândva imperii şi care au exploatat alte teritorii fără milă şi cu o cruzime de neimaginat au readaptat situaţia pierdută la contextul actual, au transformat adică acel colonialism primitiv şi extrem de brutal care presupunea sclavie şi furtul pe faţă de resurse, în ceva mai politically correct, cu faţă mai umană, dar cu efecte aproape identice.

Cu alte cuvinte, dacă înainte se foloseau sclavi pentru a transfera nişte bunuri şi resurse dintr-o ţară în alta cu investiţii extrem de mici şi profituri extrem de mari, acum se folosesc oameni liberi care o fac în mod benevol pentru salariu, cu investiţi un pic mai mari şi profit un pic mai mic. Procesul este doar puţin mai complex, mai alambicat, pentru că nu mai poţi în ziua de azi să furi pe faţă şi nici să ucizi la discreţie, iar aspectul general este mai plăcut, în sensul că nu vezi oameni bătuţi ori omorâţi pe plantaţii de bumbac unde lucrează pe gratis, ci doar muncitori veniţi din proprie iniţiativă şi care sunt plătiţi pentru munca lor. Rezultatul este însă fix acelaşi: bogaţii devin mai bogaţi, săracii mai săraci.

Nimic nu pare în neregulă aici. Totul e pe faţă şi e democratic, „asta e viaţa”, „cine poate oase roade, cine nu, nici carne macră”, „cine are noroc, are, cine n-are, n-are…”, dar există totuşi un schepsis aici, că nu degeaba se cheamă neocolonialism. Adică trebuie să fie ceva care nu e tocmai cinstit şi corect. Acest lucru este următorul: statul neocolonialist face tot posibilul şi pe deplin conştient orice îi stă în putinţă ca să îşi menţină acest avantaj asupra celor neocolonizate, nelăsându-le să devină cu adevărat independente şi prospere, păstrându-le astfel ca surse sigure şi indefinite de prosperitate. Acest din urmă lucru este unul incredibil de ingenios şi s-au scris câteva cărţi pe tema asta, dar majoritatea nu sunt niciodată pe primul raft al librăriilor, evident, pentru că urzică.

Ca să fiu în acelaşi timp clar, dar şi convingător, voi explica fenomenul printr-un exemplu, cel mai bun posibil, iar acesta poate fi apoi folosit ca şablon la orice ţară doriţi.

Republica Haiti se află situată în America Centrală (Caraibe), pe o insulă pe care azi o împarte cu Republica Dominicană, adică acolo unde se filmează emisiunea Survivor România, bravo! A fost descoperită şi cucerită de Cristofor Columb (1492), populaţia sa băştinaşă a fost decimată în totalitate de acesta în scurt timp, iar apoi a fost repopulată cu sclavi aduşi din Africa. Teritoriul ei a fost cedat în 1697 Franţei, iar principala activitate de pe ea era cultivarea bumbacului care era trimis în Europa. Până aici totul e cât se poate de normal, dacă se poate spune aşa ceva, adică nu e nimic extraordinar, am auzit cu toţii „din astea”, trafic de carne vie, asuprire and stuff.

Lucrul cu adevărat deosebit a apărut în 1791 când sclavii africani de pe insulă s-au revoltat şi au masacrat pe toţi albii de acolo (între 25 000 şi 100 000), autoproclamându-se cetăţeni liberi. Drept consecinţă a îndrăznelii lor au fost atacaţi din toate părţile de francezi, englezi şi spanioli. Culmea e că au rezistat, iar în 1804 ţara devenea oficial independentă.

Până aici e o poveste cu final fericit numai bună de spus copiilor la culcare, sărind, evident, peste partea cu masacrele care au avut lor de la început şi până la sfârşit. De aici încolo însă e pentru adulţi. După revoluţie, Haiti a fost izolată de restul lumii, nimeni nerecunoscând-o ca o entitate de sine stătătoare şi independentă. După un timp, ca urmare a presiunilor constante militare şi politice, preşedintele ţării a cerut îndurare de la francezi, iar în 1826 aceştia din urmă au acceptat recunoaşterea independenţei în schimbul unei plăţi „modice” de 90 milioane de franci (cca 35 miliarde dolari în banii actuali) pentru a-şi spăla păcatele faţă de foştii colonişti/ stăpâni/ oameni de afaceri omorâţi ori păgubiţi. Cetăţenii liberi haitieni au plătit această datorie la băncile franceze până în 1947 (121 de ani!), încărcându-se permanent cu alte datorii, tot din băncile europene pentru a rezolva problema, şi rămânând într-un final complet faliţi.

Dacă veţi căuta pe Google la „Haiti” veţi găsi doar imagini şi ştiri devastatoare despre o ţară distrusă în care au loc conflicte zilnic şi unde sărăcia este crasă. Nu putem şti niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi avut datoria respectivă, dar tind să cred că ar fi fost un pic mai bine decât sunt azi, aş băga chiar mâna în foc.

Acela a fost începutul concret al neocolonialismului al cărui idee centrală este să faci tot posibilul ca ţările pe care le-ai deţinut, sau le-ai fi putut deţine, să-ţi fie mereu datoare. Acum e destul de clar?

Funfact: în 1989, anul Revoluţiei române, ţara noastră scăpase complet de toate datoriile externe, eram un fel de Haiti, la început… Nu ştiu dacă e coincidenţă sau nu, dar azi avem o datorie mai mare decât am avut vreodată, industria e la pământ, iar importurile pe cele mai înalte culmi. Tam-tam!

Briscan Zara este scriitor şi publicist