Caută 
7 MIN
Nu încape nici o îndoială asupra ambiţiilor nutrite de elitele actuale de la Moscova care, la fel ca şi vechile elite imperiale, au sentimentul că au de îndeplinit o misiune istorică: refacerea Imperiului Ţarist; problema Rusiei este însă aceea că marile ambiţii sunt în disonanţă cu capacitatea sa de a le transpune în realitate, se lovesc de lipsa unei forţe reale de atracţie pentru ţările pe care le-ar dori incluse în sfera sa de influenţă.
„Ukraina i Krym, Belarus i Moldova – Jeto moja strana!” sunt, adaptate din rusă, cu caractere latine, cuvintele de deschidere ale unui cântec patriotic interpretat de un foarte cunoscut interpret de muzică rock rus, Oleg Gazmanov, cu prilejul unui mare miting de susţinere pentru intervenţia rusească din Ucraina (în Rusia este ilegal să vorbeşti despre un „război” sau o „invazie”) găzduit în data de 18 martie 2022 de stadionul Lujniki din Moscova (cel care a găzduit şi finala CM de fotbal din 2018), cu peste 80 de mii de participanţi. În traducere înseamnă: „Ucraina, Crimeea, Belarus şi Moldova – asta este patria mea!”, lista de ţări aparţinătoare, „moja strana” fiind extinsă câteva versuri mai încolo pentru a cuprinde Kazahstanul şi ţările baltice.
Oleg Gazmanov, acum în vârsta de 70 de ani, care este un apropiat al lui Vladimir Putin, a lansat piesa muzicală, care se numeşte, semnificativ, „Made in the U.S.S.R”, cu aproape trei decenii în urmă. La acea vreme, versurile, în care alături de mari figuri ale culturii şi ştiinţei ruse sunt menţionaţi Stalin şi Lenin, exprimau frustrarea provocată de dezmembrarea Uniunii Sovietice. Însă cântecul a devenit popular mai ales după venirea lui Putin la putere. Iar Oleg Gazmanov a fost prezent şi la aniversarea de 10 ani de la intervenţia militară rusă din Cecenia în care oraşul Groznîi a fost distrus în întregime, soartă pe care aveau să o împărtăşească mai târziu Aleppo în Siria şi acum Mariupol în Ucraina. În 2005, un număr de politicieni din Estonia au trimis o scrisoare de protest postului MTV Rusia, care promova intens videoclipul, semn că încă de atunci balticii începuseră să ia în serios mesajul explicit pe care îl purta, care este privit, iată şi astăzi, cu îngrijorare, şi în Republica Moldova.
Este un mesaj care sugerează că ambiţiile Rusiei nu se limitează la Ucraina, ci ţintesc mult mai departe. Aşa se explică şi de ce, un aspect relativ puţin discutat, ţările din Asia Centrală desprinse din URSS privesc critic şi cu îngrijorare intervenţia militară din Ucraina şi s-au disociat explicit de aceasta. De pildă Timur Suleymanov, adjunctul şefului administraţiei prezidenţiale din Kazahstan, a venit special la Bruxelles pentru a cere ca „ţara sa să nu fie plasată în aceeaşi categoria cu Rusia”. Kazahstanul şi-a exprimat sprijinul pentru integritatea teritorială a Ucrainei, inclusiv prin nerecunoaşterea anexării Crimeei, iar Suleymanov a dat asigurări că sancţiunile impuse Rusiei vor fi respectate.
Au fost emise diferite ipoteze privind motivele pentru care Vladimir Putin a decis invazia Ucrainei, precum şi obiectivele sale geostrategice. Deşi este relativ prizată şi a fost în ultima vreme destul de mult popularizată varianta în care Rusia s-a simţit ameninţată de extinderea NATO către Est este totuşi puţin credibilă. Nu chestiunea securităţii în sine era neapărat preocupantă pentru Moscova, ci faptul că intrarea fostelor state satelit din Europa de Est sau a celor care au făcut parte din fosta Uniune Sovietică în sfera de influenţă occidentală reprezenta o ameninţare din perspectiva a ceea ce atât ruşii, cât şi chinezii consideră destabilizarea prin potenţiale „revoluţii colorate”.
Istoricul Dominic Lieven, profesor la Universitatea Cambridge, al cărui stră-stră bunic, unul dintre prietenii ţarului Alexandru al II-lea, a fost fondatorul oraşului Doneţk, crede, la fel ca un cunoscut istoric american, Stephen Kotkin, că este o greşeală să privim intervenţia militară de acum din Ucraina, ca şi celelalte din trecut, doar prin prisma ambiţiilor personale ale lui Putin. Ele sunt mai presus de orice, spune Dominic Lieven, expresia sentimentelor de furie şi umilinţă ale elitelor ruseşti faţă de decăderea ţării lor de la statutul de putere imperială, de superputere în perioada Uniunii Sovietice, la cel actual. În ultimele sute de ani, mai subliniază el, elitele imperiale ruse au trăit cu sentimentul unui destin excepţional, al unei misiuni istorice civilizaţionale excepţionale pe care o aveau de îndeplinit. Acest lucru e valabil şi astăzi şi explică de ce personalităţi de talia marelui regizor Nikita Mihalkov s-au raliat cu arme şi bagaje retoricii lui Putin în privinţa Ucrainei. La fel cum şi Puşkin scria în 1831 un poem în care îi condamna pe cei care doreau să-i sprijine pe insurgenţii polonezi în confruntarea lor cu armata Rusiei ţariste.
Numai că în cazul Rusiei există o diferenţă semnificativă între ambiţiile sale şi capacitatea sa de a le transpune în realitate. „Ruşii pot crede că au un drept natural, din punct de vedere geografic şi istoric, la o sferă de influenţă în estul Europei, deoarece au avut-o în cea mai mare parte a ultimelor patru secole”, scrie Robert Kagan în Foreign Affairs. Însă a pretinde o sferă de influenţă nu este acelaşi lucru cu a putea avea una, subliniază el, atacând argumentele celor care susţin că atât Rusiei, cât şi Chinei ar trebui să li se acorde acest privilegiu. Aceste sfere de influenţă se configurează în funcţie de forţa militară, economică, politică, de care dispun marile puteri la un moment dat, elemente care fluctuează în timp. De pildă fostele ţări comuniste din Estul Europei au depus eforturi considerabile după încheierea primului Război Rece pentru a fi acceptate în spaţiul occidental. Nu Vestul a fost cel care a încercat să le acapareze în sfera sa de influenţă. Ba, de multe ori, reticenţele au apărut mai degrabă în Occident.
Or, marea problemă a Rusiei este deficitul major de putere de atracţie, de orice fel, pentru toate aceste ţări pe care le vede în mod natural şi obligatoriu parte a spaţiului său de influenţă. Dacă în timpul Războiului Rece, Moscova putea măcar să pretindă că oferă „o cale către Paradisul pe Pământ”, mai scrie Kagan, după aceea nu a putut să ofere nici o ideologie atractivă, nici securitate, nici prosperitate ţărilor din jur. Aşa că singurul lucru care i-a rămas este să recurgă la forţa militară. E adevărat, curentul progresist radical, „woke”, influent şi la Bruxelles, şi în America, i-a oferit totuşi lui Vladimir Putin muniţie ideologică în confruntarea cu Vestul permiţându-i să exploateze faliile create în societăţile occidentale. Alături de resentimentele anti-occidentale născute din experienţe emoţionale personale acesta este unul dintre principalele motive ale simpatiilor pro-putiniste de la noi, surprinzătoare dacă avem în vedere că din punct de vedere istoric Rusia, care a şi acaparat prin forţă teritorii româneşti, rămâne principala ameninţare pentru România.
Însă, cu toate acestea, e greu de crezut că cei în cauză şi-ar dori totuşi să trăiască în Rusia lui Putin. Konstantin Kisin, originar din Rusia, cu o soţie ucraineancă, care trăieşte acum în Marea Britanie, moderatorul unui foarte interesant podcast de pe YouTube, Triggernometry, este extrem de tranşant atunci când spune, într-un dialog cu Freddie Sayers pentru UnHerd, că Vestul trebuie să câştige această confruntare din Ucraina, pentru că până la urmă ceea ce oferă ca model de societate, cu toate problemele sale, este cu siguranţă unul superior faţă de ceea ce oferă Rusia. Este într-un fel paradoxal că astfel de convingeri par să fie împărtăşite mai degrabă de cei veniţi din afara spaţiului occidental, precum Kisin sau Yeonmi Park, care după ce a reuşit să fugă din Coreea de Nord, a descoperit şocată în timp ce urma cursurile Columbia University din New York amploarea sentimentelor anti-occidentale şi obsesia pentru „corectitudinea politică” de acolo (profesorii îi explicau că toate problemele din America şi de pe planetă se datorează „bărbaţilor albi”).
Kisin nu este tipul de liberal cultivat de redacţiile The New York Times sau The Guardian. Din contra. Însă el se distanţează clar de alte voci conservatoare influente din spaţiul politic sau din cel mediatic care sub influenţa opoziţiei lor justificate faţă de derapajele progresiste din Vest au ajuns să-i găsească justificări lui Putin. Un fenomen pe care îl deplânge şi Andrew Roberts, o personalitate conservatoare proeminentă şi un remarcabil biograf al lui Churchill, care spune că, deşi înţelege unele argumente intelectuale ale acestora, ei trebuie să recunoască că din 24 februarie totul s-a schimbat, nu numai din cauza invaziei ordonate de Putin, ci şi din cauza modului brutal în care a fost realizată. Sofisticate argumente intelectuale sau unele din categoria real-politik nu trebuie să ne împiedice să vedem natura răului provocat de Rusia, o adevărată manifestare de barbarie din partea unei mari puteri, mai subliniază istoricul britanic.
