Jurnaleza pentru toţi

Considerată ca emblemă a comunicării prin intermediul mijloacelor de informare în masă, jurnaleza a constituit, în ultimele două secole, miezul unor observaţii care au alcătuit filonul trainic al multor studii privind calitatea exprimării în limba română în sfera publică. La noi, jurnaleza s-a născut aproape concomitent cu apariţia primelor gazete tipărite în limba română şi a purtat felurite denumiri, de la păsărească (Mihai Eminescu) la noua limbă de tinichea (Andrei Pleşu). Dacă Cezar Bolliac deplângea, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, romîno-franceza zgârietorilor de hârtie care au pus în circulaţie păsăreasca ziarelor, politicei, literaturei şi proiectelor de legi, spirite precum Maiorescu, Eminescu, Caragiale şi alţii au scris cu vervă pamfletară despre „florile stilistice” din presa românească a timpului. Din ploaia de energii polemice a răsărit cam acelaşi verdict: „scrim în limba păsărească ca să nu fim înţeleşi” (Bolliac).

Mai apoi, în secolul XX, rolul de cronicar al spectacolelor de cuvinte montate pe scena presei a fost preluat de lingvişti, iar jurnaleza a devenit turnesolul ales să indice starea de sănătate a limbii române. Specialiştii care s-au interesat de dinamica limbajului jurnalistic românesc au formulat multe observaţii interesante, cea mai importantă fiind constatarea că mijloacele de informare în masă constituie, aidoma unui accelerator de particule, un mediu în care se pot observa efectele ciocnirilor dintre microuniversurile cuvintelor. În fond, presa, indiferent de natura ei (scrisă, audio-vizuală şi, mai recent, online) este răscrucea la care limba trecutului îşi dă bineţe cu limba viitorului.

Profesor al multor generaţii de jurnalişti şi autorul unor lucrări de referinţă asupra profilului stilistic şi pragmatic al limbii române actuale, distinsul şi cunoscutul cercetător ieşean Stelian Dumistrăcel a publicat de curând o carte-document: Cuvintele, încotro? Lingvistică pentru toate televiziunile (Polirom, 2017).

Stilul elegant, erudit şi echidistant al cărturarului care în ultimele două decenii a explorat cu minuţiozitate clişeele, capriciile, alunecările şi modele din publicistica românească a zilelor noastre le este, fără îndoială, cunoscut cititorilor „Ziarului de Iaşi”. Din firele toarse în rubrica săptămânală s-a născut ţesătura trainică a unui volum care oferă o imagine elocventă a babiloniei de cuvinte, construcţii, expresii şi formule la care jurnaliştii prezentului recurg pentru a (nu) se face înţeleşi. În beneficiul cititorului, autorul construieşte, prin prisma unui bogat inventar de ilustrări comentate cu fineţe şi condimentate cu umor tonic, un ghid valoros de ocolire a capcanelor declanşate parcă la tot pasul în calea exprimării corecte.

Fără a se îndepărta de recuzita teoretică a retoricii clasice, potrivit căreia stilul este expresia unui echilibru comunicativ întreţinut de corectitudine, claritate, plasticitate şi adecvare, Stelian Dumistrăcel dezvoltă, în rame enciclopedice, un discurs critic pilduitor, însă nu prin tonul apodictic şi rigid pe care filologii sunt adesea ispitiţi să îl adopte atunci când se pronunţă asupra unor chestiuni delicate ale uzului lingvistic, ci prin valorificarea unui repertoriu bogat de mijloace de educare a bunului-simţ în exprimare. Astfel împletite, confesiunea şi anecdota, decupajul savant şi extrasul literar, proverbul şi aforismul, clişeul şi vorba de duh se topesc într-o captivantă poveste a vorbei, pe care lingvistul o deapănă cu ştiinţă şi cu talent.

Aş lungi vorba, pentru că îmi face plăcere să semnalez ce documentare riguroasă, temeinică şi vastă presupune fructificarea, în câteva mii se semne, cum se zice în jurnaleză, a unor cunoştinţe care nu se află la îndemâna oricui. Puţine sunt, în publicistica românească actuală, condeiele care au darul de a pune în lumină, cu tact şi cu însufleţire, dedesubturile limbii păsăreşti pe care ziarele, revistele, radioul, televiziunea şi internetul o revarsă în minţile noastre. Dar, după cum se spune în popor, vorba lungă-i sărăcia omului, aşa că ţin partea autorului („Cuvintele, încotro? Care încotro!”) şi decupez, în încheiere, un instantaneu din portretul creionat de doamna Rodica Zafiu în postfaţa cărţii pe care vă invit să o citiţi în tihnă şi cu folos: „Profesorul Stelian Dumistrăcel este un mare lingvist care şi-a asumat, parcă dintotdeauna, rolul de reper moral şi profesional, pe care şi-l exercită cu umor şi bunăvoinţă, amuzându-se, ca orice erudit, în faţa diversităţii ideilor şi a spectacolului lingvistic actual, pe care le priveşte cu o neobosită curiozitate”.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi