Caută 
1 MIN
În salonul 5 cardiologie, patul 9, de la spitalul din buricul târgului, unde am fost spitalizat câteva zile, am găsit, mai limpede ca în altă parte (o spun oricât de pompos ar suna), lumina şi întunericul vieţii, bucuria şi jalea, evlavia sau tandreţea.
Mă simţeam ca în gară aici. Era un du-te-vino permanent: medici, studenţi medicinişti în practică, asistente, infirmiere, femei de serviciu, vizitatori mulţi şi la orice oră, am văzut şi vizitatori cu capsa pusă. Nu ţin să judec acum activitatea spitalelor; nu am nici informaţiile necesare, nici căderea, nu este nici spaţiu în acest articol. Dar din puţinele mele observaţii din acele zile vă pot spune că este mare-mare jale şi descurajare: în doctori, în general, în personalul spitalului, în bolnavi. Fără dotări, într-o sărăcie lucie, cu personal medical care stă în mare parte numai cu gândul la ducă, sistemul medical românesc pare o maşină care şi-a terminat benzina, dar merge înainte din inerţie.
O fereastră şi uşa erau deschise mai mereu, căci nici nu poate fi vorba de instalarea vreunui sistem de ventilaţie; mai venea cât de cât puţin aer. Este drept că unii bolnavi căpătau astfel răceală, care se adăuga la celelalte afecţiuni de care sufereau. Ziua şi noaptea pe culoare se auzea, în afară de veşnicele râsete ale infirmierelor hazulii (trebuie să se mai desfete şi ele după atâta stres cât e ziulica de mare cu bolnavii ăştia urâcioşi şi irascibili, nu?), un zgomot venind tot mai puternic, ca şi cum s-ar apropia un mărfar: tranc-tranc! tranc-tranc! Apoi trecea prin faţa uşii: erau paturi de spital care se mutau în graba mare dintr-un salon în altul. Parcă veniseră pe neaşteptate trupele americane şi trebuiau musai încartiruite. Mă mai mângâiam cu clopotele şi slujba de la bisericuţa din curtea spitalului. Se auzeau prin fereastră. Preotul rostea monoton în microfon: "De acum şi până-n veaaac".
Dar deocamdată, până-n veacul acela veşnic, trăim cotidianul efemer de aic. Viaţa în salon se târâie monoton zi de zi aceeaşi, după reţete stabilite pesemne de corifeii medicinii româneşti pe care-i vedeam în poze pe pereţi: aceleaşi injecţii, unele în umăr dureroase rău, aceleaşi ECG-uri, aceleaşi recoltări de sânge, aceleaşi măsurări ale tensiunii (TA şi pulsometrii), pentru unii groaznicele transfuzii, care te lasă pentru o vreme ca o leguminoasă fără arac, abulic, cu gânduri rarefiate. Apoi vin orele de "pastele" şi "pasteluţe", discuţiile între bolnavi ca să mai treacă timpul, masa săracă şi nesărată la propriu şi la figurat.
Apoi bolnavii. Este timp suficient să-i observ. Un bărbat mai zdravăn (numai aparent, doctoriţa i-a spus că viaţa îi atârnă de un fir de păr, avea o aortă înfundată aproape total. Are două milioane pentru o pastiluţă din Germania, pe care s-o ia lunar? Are.) cu tricou verde ajută pe toţi cum poate: liniştit, pe nesimţite, cu toate că pare golit de energie şi fără încredere în forţele proprii. Un penticostal (sau Martor al lui Iehova?) stă veşnic în patul lui, nu vorbeşte cu nimeni şi citeşte Biblia până i se împăienjenesc ochii. Moşul Petru de 84 de ani trebuie să fie operat, dar el vrea să meargă acasă (O infirmieră: Da' ce, bunelule, ai de prăşit popuşoii?). Operaţia aceasta este astăzi banală: instalarea unui by pass. Dar moş Petru se teme. A auzit el că rămâne cu mâna stângă paralizată, cică o lună. Dar dacă-s trei luni? se întreabă moşul. Spune cui vrea să-l asculte (eu, de pildă), că el vrea să moară acasă, în patul lui. Parcă cât mai are de trăit, ce rost mai are să-i mai pună chestia aceea?
Mda, Doamna Moarte îşi arată colţii ici şi colo – dincolo de asigurările medicilor, dincolo de vorbele frumoase şi de glumele nepăsătoare. Moş T. de vreo 85 de ani, de la Suceava, este adus în miezul nopţii de fii şi nepoţi. Avusese o criză. În timp ce nepoţii îl schimbă în pijamale, moşul, care trebuie să fi fost un zdrahon de om, acum o ruină aplecată şi cocârjată, spune o vorbă memorabilă: "Of, of, măi băieţi, cât o să vă mai chinui eu până m-o strânge Dumnezeu?"
Da, moartea se insinuează peste tot. Pătrunde în salon aşa cum un nepot mitocan năvăleşte într-o familie respectabilă cu glumele lui deşucheate şi îşi bate joc de toţi. Însă cei din familie se prefac că nu bagă în seamă, că nu înţeleg. Consideră că nepotul mitocan nu este chiar aşa de rău, mai are şi părţi bune, este recuperabil, cele rele se pot corija.
Nu, nu, moartea nu poate fi corijată.
(continuarea în ediţia de mâine a Ziarului de Iaşi)
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
