La judecata Iubirii

Este numită înfricoşătoare această Judecată finală pentru că va fi înfricoşător să-L vezi pe Hristos Domnul, venind întru puterea slavei Sale. Dar mai este înfricoşătoare această judecată şi prin prisma a ceea ce vom auzi atunci, acele criterii după care vom fi împărţiţi şi trecuţi de-a dreapta sau de-a stânga lui Hristos, precum „desparte păstorul oile de capre”.

Amănuntul pe care-l sesizez în modul în care ne împarte Domnul este acela că nu ne poziţionează pe unii deasupra, iar pe ceilalţi jos, undeva în adânc. Ci ne pune de-a dreapta sau de-a stânga. Un detaliu care dezvăluie o topică a iubirii divine, nu abilităţi de gospodar care-şi face ordine în propria-I ogradă. În imaginarul colectiv, Raiul este poziţionat undeva sus, în Cer, iar iadul în adâncurile pământului. Psalmistul însuşi ne spune: „De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti” (Psalmi 138, 8). Totuşi, Hristos – Domnul şi Judecătorul – ne pune mai întâi pe un acelaşi plan, de-a dreapta şi de-a stânga. Abia apoi, funcţie de alegerile noastre, ajungem Sus sau jos.

Aşa începe Judecata: pe toţi ne pune Domnul lângă Dânsul, iar pe Sine în centru. De aceea noi spunem că totul este hristocentric. Nu poate fi alt centru pentru om, pentru lume, pentru întreaga creaţie decât Hristos. Pe de altă parte, El adresează îndemnul „veniţi” celor „binecuvântaţi”, şi „duceţi-vă de la Mine” celor „blestemaţi”. Ambele mişcări sunt însă cumva în acelaşi plan, în planul iubirii lui Dumnezeu pentru om. Iar mişcarea aceasta, deşi pare a fi o decizie de nuanţă juridică a Judecătorului, nu este altceva decât o continuare a mişcării pe care noi am deprins-o în timpul vieţii pământeşti, aceea de a ne apropia sau de a ne îndepărta de Dumnezeu. El nu ne forţează să ne depărtăm, nu ne alungă, după cum nici nu ne trage cu sila către Dânsul, ci porunceşte ca fiecare să facă exact acea mişcare pe care a ales să o facă liber fiind. Spre cele înalte sau spre cele mai de jos.

Configuraţia aceasta finală, geometria aceasta eshatologică, e şi cea mai puternică dovadă a iubirii constante, veşnice a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Dumnezeu ne-a adus din nefiinţă la fiinţă din iubire. El ne iubeşte dumnezeieşte, nu aşa cum putem noi să ne iubim unii pe alţii. Nu ne iubeşte doar pentru o vreme sau când Îl iubim, la rându-ne. Nu ne iubeşte doar când suntem virtuoşi şi buni, când ne rugăm sau când suntem în biserică, ci ne iubeşte şi suferă pentru noi şi când păcătuim. El iubeşte omul chiar şi când faptele omului sunt urâte. El „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”.

În viziunea patristică, iubirea lui Dumnezeu este ca un foc, un acelaşi foc care-i cuprinde pe toţi oamenii. Pentru cei care s-au pregătit să se întâlnească cu această flacără dumnezeiască – Iubirea – ea este mângâiere, căldură bineplăcută, dulceaţă fără sfârşit, lumină lină. Pentru cei care s-au obişnuit cu faptele întunericului şi care nu au cultivat Iubirea, focul este perceput ca ardere, este un adevărat chin – de aceea se şi vorbeşte despre chinurile iadului. Acelaşi foc, aceeaşi iubire înflăcăratăa lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, dar receptată diferit. Să luăm aminte, aşadar, cu înfricoşare deja, la alegerile noastre de acum! Ele vor avea consecinţe în veşnicie.