La Timpul

După această sală, pe o latură, erau trei sau patru încăperi, nu mai ştiu, cu secretariatul la intrare, o săliţă mai mare pentru redactori, cu tot felul de lucruri inutile atârnate pe pereţi, un „progrom” de activitate, cum scrisese în fugă secretara, şi o altă săliţă pentru cei de la contabilitate, nişte tipi foarte serioşi. Nu o ţin minte decât pe contabila-şefă venită să-şi bea cafeaua la prietenele secretară şi dactilografă şi povestind a nu ştiu câta oară despre o iubire destrămată a unei colege sau despre un soţ care cugetă prea mult cu cocoşelul. Redactorul-şef stătea în aceeaşi încăpere cu secretara, acolo era biroul lui. Acolo era şi maşina de scris, unica, secretara abia atunci învăţa să bată la maşină. Redactorii încă nu ştiau să dactilografieze. În aceeaşi clădire, din sus de „Balena”, s-au aciuat şi cei de la Monitorul, actualul Ziarul de Iaşi. Câte prietenii nu s-au legat atunci!

Eram în epoca „aşa s-a călit oţelul”. Şi l-am „călit” destul de repede. E drept, mai totdeauna dădeam cam târziu materialele la tipografie, tipografii în frunte cu Moroşanu ne înjurau din cauza asta, dar ţineau la noi, fiindcă eram ziariştii noi, adevăraţi, nu epavele comuniste de la Flacăra Iaşului pe care nu voiau să-i mai primească în tipografie. S-au perindat la început destul de mulţi redactori prin redacţie. Unora nu le-a plăcut, alţii nu au rezistat cu scrisul, căci, fără exagerare, pe atunci toţi străluceam în ale scrisului (sau aşa mi se părea mie atunci!?), alţii, cei mai mulţi, au ocupat după aceea posturi în învăţământul superior. Pe şefii care nu ştiau să scrie sau scriau prost îi tratam la un ison cu dispreţ. Nu am să-i numesc pe toţi colegii. Alţii mi-au fost indiferenţi: şi ei mie, şi eu lor, probabil. Pe alţii aproape i-am uitat. Câte unul însă care abia fuseseră vreun corector cu juma de normă la vreo revistă literară comunistă a urbei, era acum vedeta presei. Beneficia şi de statutul de disident. Mă rog, statut cam ceţos, conform cu nebulozitatea presei din acei ani. Nu mai intru în amănunte, ca să nu-mi fac duşmani. Căci cine seamănă vânturi, culege o furtună (de reproşuri). Glumesc. Veneam la redacţie pe la 9-10, cum am spus, şi ajungeam seara acasă pe la zece.

Când Maria mă întreba rareori, totuşi reprobativ, văzându-mi ochii cam prea strălucitori, „Slavă Domnului că ai venit! Ce-ai stat atâta?” îi răspundeam cam aşa: „Lasă că ştiu eu ce fac! O să fie bine.” Tonul meu atât de încrezător, izvorât din fericirea de nestăvilit a acelor zile (în fine, şi din alcoolul îngurgitat), o făcea să aibă încredere în mine. Şi atât. Iar tăcerea fiecăruia din noi era o dovadă mai mult decât clară a afecţiunii noastre. Simţeam că Maria este o imagine clară a vieţii mele, o parte din mine. Cum şi ea simţea că sunt o parte din ea. Aşa cred. Tăcerea asta încheia totul între noi. Era ca şi cum Dumnezeu ar fi ridicat degetul şi l-ar fi dus la buze: Taci!

Adevărul este că la redacţie stăteam trei-patru ore. Îmi petreceam majoritatea timpului cu colegii de redacţie, cu colaboratorii, cu unii universitari şi cu diverşi marţafoi care ştiau să ridice cu sârg paharul prin crâşmele din preajmă, în special la CUI (Centrul Universitar Iaşi), cârciuma mai stilată unde se adunau îndeobşte universitarii. Beam bere şi discutam câte-n lună şi-n stele. Uneori oamenii şi discuţiile erau interesante. Meritau. Nu întotdeauna, uneori ne beţivăneam fără rost (de parcă beţia ar avea vreodată vreun rost). Pe lângă CUI, mai mergeam „la capace” o crâşmuliţă care se afla între căminele studenţeşti, în partea de sus, apoi „la Ţiganu”, o caşcarabetă verde din tablă, care se afla în partea din sus a Politehnicii, între pomi umbroşi, în marginea părculeţului de la Balena, cine ştie. Îi spuneam aşa pentru că patronul era ţigan, un ţigan simpatic, tânăr, cu veşnicul zâmbet pe buze şi gata să bea o bere la toartă cu noi, clienţii. Beam acolo şi o poşircă de vin, pe care n-au „servit-o” neam de neamul lor sătenii mei, cot la cot cu studenţii… fruntaşi. Şi cântam răguşit şi afon, până la lacrimi şlagărul care era la modă atunci: Partiraaa/ la nave partira/ dove arriverraaa/ questo non si saaa/ sara cooome/ l Arca di Noeee/ il cane,/ il gato, iooo e teee. Boceam înfocaţi şi îl înjuram cu sârg pe Ion Iliescu – esenţa răului, după noi. Şi scriam articolele ca nişte gaze de eşapament în habitaclu, pe colţul mesei, printre halbele de bere. Mai era o crâşmă pe o străduţă spre Sărărie – coboram împleticindu-ne nişte trepte şi dădeam cu nasul drept în halbă – una ieftină, de moravuri uşoare. Fruntaşii dintre noi trăgeam înainte 50 de votcă puturoasă, cea mai ieftină. Că şi aşa berea era îndoită cu detergent de la spălat, încât simţeai adesea o ştireală în gât. Bine, dar puteam coborî de la crâşmele din Copou la cele din Centru. Apoi erau efemeridele – crâşmele care apăreau şi dispăreau din lipsa clienţilor şi din neştiinţa managerială a patronilor. Sau din cine ştie ce alte motive. Şi acolo o trăgeam cu agaliu, discutam politică şi despre gagici. Până ne făceam praf.

Eram tineri însă, 33-34 de ani aveam cei mai mulţi dintre noi. Unii, ce-i drept, s-au cufundat în băutură. Alţii, precum Dorin Spineanu, se ducea seara turtă acasă şi venea a doua zi fluturând victorios hârtiile cu un articol mirobolant. Aveam vârsta de aur la care Hristos a început să propovăduiască, a spus un coleg. A doua zi o luam de la capăt: cu minţile clare, iar gazele de eşapament de cu o zi înainte, cu care scriam, reînviau. Beţia frumoasă a scrisului, căci există aşa ceva, ne lega. Reîncepeam totul – la fel de încrezător, la fel de voios. Aşa cum Hamilton, probabil, îşi curăţă în fiecare dimineaţă căpăţâna lui de automobilist de prea multele gaze de eşapament. Şi, cu adrenalina în toţi porii, o ia de la capăt.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist