Legaţi de glie (II)

Povestesc liniştit despre pila mea, ba chiar având conştiinţa împăcată, fiindcă sunt sigur că peste 90% dintre români, concetăţenii mei, au folosit-o. Şi nu o dată! Aşa că geaba ne ţinem cu coada pe sus – tot javre. Scuzaţi-mă!

S-a întâmplat că aveam pe nana Ileana, sora mamei, care locuia la casă în Tătăraşi, pe strada Doctor Savini (scriu toate acestea, deşi fiului ei nu-i place să scriu de ei şi s-ar putea să-i sară ţandăra, dar, zău, nu pricep de ce), iar peste drum era un bloc, unde locuia la început, înainte de a fi prim-secretar la judeţ, tovarăşul Neculai Ibănescu. Doamna Ibănescu, o femeie bolnăvicioasă şi sensibiloasă, dar bună la inimă, venea la nana Ileana şi aducea de mâncare la iepuri. Ca să vă arăt ce fel de fire era doamna Ibănescu, să spun că deplângea iepuroaicele „agresate” de iepuroii sexualmente înfocaţi. Treceam destul de des pe la nana Ileana, în timpul liceului am stat chiar o vreme la ei în gazdă (pe atunci trăia şi soţul ei, nanul Vlad – ei m-au botezat). Bineînţeles, îi relatam nanei avatarurile mele pedagogice, care m-au condus la diverse stadii: de la entuziast, la scârbit şi la haiduc antiînvăţământ, ba chiar, vai, antisistem.

Şi într-o zi nana Ileana îmi zice: „Măi, Radule, eu am să te ajut”. M-am gândit că vorbele ei erau mai mult dorinţele nanei decât putinţele ei. E bine intenţionată bătrâna, dar… nema putirinţa – gândeam. Dar nana Ileana i-a spus doamnei Ibănescu că are un nepot aşa şi pe dincolo, doamna Ibănescu i-a spus soţului – lanţul slăbiciunilor, deh! – aşa că într-o zi am primit semnalul: să mă prezint în ziua de cutare, ora cutare la tovarăşa X (i-am uitat numele) de la Bacău. Am mers în audienţă la inspectorul-şef de la învăţământ din Bacău. Acolo era în prezidiu unde se primeau petenţii şi tovarăşa asta, o tânără simpatică, frumoasă, cu ochi verzi şi cu nişte plete unduioase ca nişte şerpi negri. Ea era pila mea neştiută – mi-am dat seama de asta, fiindcă, după ce mi-am prezentat doleanţa, tipa a început să-i spună rugător inspectorului-şef: „Să-l ajutăm pe băiat”. „Nu se poate tovarăşa, că a zis tovarăşul…” „Ei, lasă, hai să-l ajutăm”. Că câr, că mâr, inspectorul cu pricina a acceptat până la urmă. Acum rânjeam eu către Guzganu. Şi aşa am ajuns cu postul în judeţul Iaşi.

În satul meu, la Tomeşti, m-au susţinut necondiţionat directorii de şcoală: Olteanu şi apoi Simionescu – amândoi inimoşi, plus că voiau să aibă la şcoală profesori localnici. Dar ce făceam acum, că „legată de glie” era şi soţia, Maria? Tot nana Ileana mi-a deschis capul (trebuie să-i fi stârnit zâmbete naivitatea mea): „Măi, Radule, de ce eşti fraier? Mergi la inspectoare şi cere post şi pentru Maria. Că inspectoarea nu ştie că pila e numai pentru tine.”

Aşa a şi fost. Am mers din nou în audienţă, m-am pătruns până în viscere de viermuiala de muşuroi a cadrelor didactice de care am mai scris şi am aşteptat cuminte să-mi vină rândul. Am intrat cum spune vorba ceea „curaj, găină, că mâine te tai” la tovarăşa Murgoci. Când m-a văzut, inspectoarea s-a bătut cu palma peste frunte: „Ah, n-am spus eu că o să vină şi pentru nevastă-sa?” „Dacă nu se poate…” am făcut-o eu pe-a prostul, dar mai mult şmecher, fiindcă mă simţeam tare cu pila babană pe care o deţineam. Îmi permiteam să fiu „subtil”.

Aşadar, i-am întors spatele şi am luat-o către uşă. Deasupra uşii era o hartă a judeţului. „Plugari îţi convine?” a strigat la mine doamna inspectoare, făcând semn cu mâna spre hartă. Nici nu a fost nevoie să mă uit la hartă. Rica, verişoara mea, profesoară la Plugari, mi se tot plângea de acest post de la marginea judeţului – Plugari. „Nuuu, doamna inspectoare, Plugari nu”. „Atunci – zice ea uitându-se prin nişte hârtii – Comarna?” Nu puteam să întind coarda prea tare şi s-o refuz a doua oară: „Comarna merge”. Ştiam unde era localitatea. Era destul de departe, dar Maria avea autobuz aproape de casă. Pleca şi venea zilnic cu autobuzul.

Dar după un an şcolar am rămas cu buzele umflate. Detaşarea îmi expirase şi trebuia să mă prezint iarăşi la postul de la Bacău. Aşa era LEGEA! Cum dracu, îmi ziceam, toţi piloşii, escrocii şi şperţarii ştiu şi pot să ocolească această LEGE de fier? Mă întrebam, mă socoteam şi nu puteam pricepe. „Nu mă mai duc – mi-am zis într-un sfârşit – fie ce-o fi”. A fost una dintre hotărârile cele mai curajoase ale vieţii mele. Că, fricos fiind şi de umbra mea încă din naştere, nu m-a prea dat în viaţă curajul afară din casă! Şi m-am aruncat cu ochii închişi în apa neagră a celui rămas fără serviciu, lucru groaznic atunci, pe care, iertaţi-mă, e greu să-l înţeleagă cei din generaţiile de azi.

Am stat câteva luni acasă la mama, am tăiat porcul, morfolind slănină, şoric şi disperare. Maria a mers în continuare la Comarna. Am aflat după aceea că există un concurs de ocupare a patru posturi ca traducător la CUG. M-am prezentat la acel concurs şi am fost declarat admis. Dar iarăşi au început tot felul de mişmaşuri – nu mai eram chemat să-mi ocup postul pe care îl câştigasem prin concurs. Alţii, de bună seamă piloşi, erau angajaţi, iar eu nu. A trebuit să-mi pun din nou rudele influente în mişcare şi aşa am fost angajat la CUG, mai precis la CCSITUMP, un institut de cercetare pe lângă marea uzină. Aici viaţa mi-a luat-o pe alt drum… Dar acesta este subiectul altui articol.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist