Liberul arbitru

Argumentul de care vor uza e că nu există identitate perfectă decât în aritmetică şi poate nici acolo. În biologie, lucrurile însă stau cu totul altfel. Nu există o celulă care să fie întrutotul identică cu alta. Şi nici măcar un atom sau o particulă elementară. Că oamenii vor gândi la unison, e o altă poveste. Bioinformaticienii le vor oferi, în schimb, o altă posibilitate pentru a-şi putea păstra nealterată amprenta psihică. Şi anume: fiecare fiinţă va vorbi şi va pieri pre limba ei. Întreaga omenire va fi un fel de Turn Babel, în care oamenii vor gândi la fel, dar fiecare într-o altă limbă.

*

Mai zilele trecute, cineva m-a atenţionat că niciunul din cele 1,2 milioane de cuvinte existente nu lipseşte din dicţionare. Ei, şi ce dacă? i-am spus. Ce dacă nu lipseşte?! Dacă dicţionarele sunt pline de cuvinte asta nu înseamnă că oamenii se înţeleg mai bine între ei. Nu, în mod sigur nu se înţeleg. Ba chiar tind să cred că se înţeleg mai prost decât atunci când trăiau în peşteri, iar cuvintele nu făceau obiectul unor studii. În principiu, pe mine mă interesează mai mult lipsă decât adausul. De aceea visez la o limbă în care niciun cuvânt să nu fie cunoscut, dar pe care, articulând-o în surdină, oamenii să ajungă să se înţeleagă cu semenii lor nu prin intermediul sunetelor, nici al semnelor, sau al gesturilor, ci prin intermediul pulsaţiilor sufletelor lor ce rătăcesc în beznă şi lumină… Vorbesc adevărat?!

*

Nu cred că Dumnezeu iubeşte dogmatismul sau pe cei care îşi pun ochelari de cal ca să nu se abată de la credinţa lor. Dumnezeu e însăşi viaţa. E viu, e viu asemenea celulelor din corpul nostru, asemenea neuronilor care se interconectează între ei. Dumnezeul ne-a dat liberul arbitru, ca să distingem noi înşine, prin experienţele pe care le trăim ceas de ceas, zi de zi, binele de rău. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să fim dogmatici, ne-ar fi născut morţi. Amintiţi-vă de cuvintele lui Iisus adresate cărturarilor şi fariseilor care au adus în faţa lui, la judecată, pe femeia care a păcătuit: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra”. N-a ridicat nimeni piatra. Fiindcă toţi erau, într-un fel sau altul, păcătoşi. Câtă subtilitate, câtă profunzime, câtă înţelegere umană!

*

Întotdeauna haosul se ataşează existenţei şi se ţine scai de ea, astfel că nu e de mirare că în momentele cele mai fericite ale vieţii noastre intervine ceva, o întâmplare neprevăzută, o piedică, un bobârnac primit neaşteptat din partea unui om apropiat sau a unui necunoscut sau chiar din partea sorţii, care te atenţionează că nu e bine să te bucuri prea mult de ceea ce vezi sau chiar de ceea ce stăpâneşti, şi atunci simţi cum totul se încâlceşte, se dă peste cap lăsând loc haosului să dea buzna în viaţa ta, călcându-ţi aspiraţiile şi intimitatea în picioare.

*

Credinţa zugrăveşte icoane nu numai în biserici, după cum spune poetul, ea zugrăveşte icoane şi în sufletului omului, bântuit de nelinişti şi îndoială. Căci, în fond, fiecare dintre noi îşi construieşte paradisul sau infernul în funcţie de credinţa sa. Celui care crede în lumea de apoi i se va revela lumea de apoi, construită în sufletul său cu migală. Celui care nu crede, nu i se va releva nici paradisul, nici infernul. Spiritul său bântuit de demonii orgoliului şi-ai raţiunii, chiar ai raţiunii pure, se va contopi cu neantul din care a apărut. Sau cine ştie, poate că hazardul, într-un moment de ironie, îi va mai conferi şansa să-şi îndrepte greşeala aruncându-l într-o altă existenţă. Da, totul depinde de hazard şi dispoziţia sa…

*

În laboratoarele secrete ale lumii, vorbesc de institutele de cercetare coordonate de forţele militare, se lucrează intens la formula nemuririi. Fondurile alocate sunt substanţiale. Este vorba de programul Enkidu. Printr-o revoluţie genetică, în curând, omenirea va scăpa de o mare parte din maladiile care ne pun în pericol existenţa. Curând omul va deveni aproape nemuritor.

Dar programul merge şi mai departe, în sensul că se studiază readucerea în viaţă a unor oameni importanţi care au marcat istoria omenirii. Şi, după cum bănuiţi, totul pleacă de la reconstituirea ADN-ului, prin preluarea de probe de la mumiile şi osemintele oamenilor ce au încheiat această existenţă. Chiar şi cei ale căror trupuri s-au pierdut cu totul vor putea fi „resuscitaţi”, prin intermediul ţesuturilor preluate de la urmaşii lor mai mult sau mai puţin îndepărtaţi. Curând vor putea fi reînviaţi şi faraonii ce au clădit piramidele, şi marii împăraţi, şi marii filozofi, şi marii scriitorii, şi marii muzicieni ai lumii. Omul nu va mai putea muri de moarte naturală, ci doar printr-un accident nefericit. Dar şi în cazul accidentelor se lucrează la nişte soluţii ce par a fi de domeniul filmelor SF. Organele şi vor reface de la sine. Şi trupul aşijderea. Iar dacă nu se vor reface, atunci se va apela din nou la ţesuturi.

Ideea aceasta a nemuririi îi sperie însă pe mulţi. Omenii sunt de părere că eternitatea nu le va oferi altceva decât o viaţă plată, apatie şi o plictiseală perpetuă.

Pesimismul lor e nejustificat.

Specialiştii nemuririi lucrează, concomitent, la un alt program care să inducă omului o fericire perpetuă. De altfel,prin schimbarea genetică nefericirea va fi extirpată din existenţa cotidiană. Omul va deveni nemuritor şi veşnic fericit. Iar nefericirea, ura, invidia şi moartea pentru scurt timp vor fi distribuite pe bază de reţete, după un studiu consistent.

Vai, ce frumoase vremuri ne aşteaptă!

Da, curând va veni şi timpul când omul va învinge moartea. Dar ce va face omul atunci când va fi nemuritor?

Lumea această e deja neîncăpătoare pentru el.

Cum va putea omul să facă faţă nemuririi?

*

„Globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişă, performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural”- am citat dintr-un interviu publicat de istoricul Florin Constantiniu în Extra News. Dea Domnul ca deşertul cultural despre care pomeneşte stimabilul istoric să fie populat măcar de specialişti de înaltă clasă.

La un moment dat s-ar putea să nu mai fie nevoie nici de ei.

*

La ce i-a fost dat omului liberul arbitru: sarcina aceasta e prea grea pentru el. Gândiţi-vă numai la completele de judecată, la judecători şi procurori, dar şi la jurizările ce au loc în viaţa noastră publică… Ele nu sunt dictate nici de libera voinţă, nici de judecată dreaptă, nici de raţiune, ci de tot felul de calcule, de frustrări şi de ambiţii mai mult sau mai puţin deşarte. Dacă ele ar fi fost dictate de raţiunea divină, n-ar fi existat atâtea nedreptăţi şi nu am fi avut parte de haosul şi de degringolada în care ne cufundăm în mod ireversibil în fiecare zi.

*

A ascunde adevărul sub preş sau a-l acoperi cu ambalaj strălucitor, punctat cu lozinci ce transmit un mesaj ideologic umanist a constituit, timp de câteva decenii, una din cutumele nescrise ale comunismului. Cine îndrăznea să ridice un pic marginea covorului pentru a vedea o parte din mizeriile ascunse acolo era declarat duşman al poporului şi ostracizat sub diferite forme. Comunismul a căzut de mult sau s-a pervertit, dar regulile sale au rămas adânc întipărite în mentalitatea noastră. Astăzi dacă îndrăzneşte, de pildă, cineva, mânat de cine ştie ce impuls, să pună sub semnul întrebării anumite tendinţe ale politicii occidentale e catalogat drept un antieuropean. Comunismul s-a prăbuşit, printre altele, şi din pricina faptului că nu a admis critica din interior. Acelaşi lucru se poate întâmpla cu orice sistem care refuză să-şi ia pulsul. Ravagiile autosuficienţei şi-a orbirii pot duce la colapsul dictaturilor, dar pot afecta la fel de mult şi democraţiile. Urmăresc postările şi comentariile unor colegi de breaslă şi mă îngrozesc. După aproape 30 de ani de la prăbuşirea comunismului cum putem fi atât de încrâncenaţi?! Cum putem vedea răul doar într-o parte când el există aproape peste tot? Oare nu suntem capabili să facem o introspecţie ca să vedem mai bine greşelile pe care le-am comis? Maniheismul de care dăm dovadă ne va duce într-un punct mort.

Orice am face, oricât am încerca să ne dăm peste cap, nu putem ignora realitatea în care trăim de dragul de-a fi catalogaţi drept pro sau, cum ar zice nenea Iancu, ultra democraţi. Realitatea noastră, din păcate, e cenuşie. Şi dacă-i cenuşie, de ce ar trebui s-o colorăm în roz?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist.