Liberul arbitru – frumosul şi bestia (II)

O umbră de îndoaială acoperă convingerea noastră fermă că liberul arbitru este într-adevăr liber. Firul neîntrerupt al iscodirii ne-ar îndemna să mergem mai departe şi să găsim în creier locul unde sălăşluieşte acest dar nepreţuit. Dar dacă este în creier mai putem să îl asociem unei forţe superioare, psyche-ului aristotelian, sau avem de a face cu o funcţie oarecare a creierului aşa cum este mişcarea muşchilor corpului sau înţelegerea semnalelor auditive care ne bombardează urechea?

Oricine ar încerca să îmbrăţişeze pe de-a întregul una dintre cele două variante într-o explicaţie fără rest ar fi sortit unui efort nemărginit şi, foarte probabil, unui eşec cel puţin neliniştitor. De rezultatul cărei bătălii din nenumăratele care se dau între populaţii de neuroni cu interese diferite în creierul nostru depinde alegerea finală pe care să o numim facerea liberului-arbitru? Unde, în complexitatea magnifică a creierului se întâmplă scânteia care e mai puternică decât toate celelalte din jurul ei şi ajunge să se vadă împlinită în lume?

O să spuneţi, dacă aţi urmărit atent experimentul nostru, că în cortexul motor, cel care mişcă membrele, se află răspunsul seducător de facil la întrebarea noastră. Dar să ne imaginăm doar pentru câteva clipe ce se întâmplă în jurul acestui cortex motor. Întâi vedem, privind în sus pe curba lină a creierului că aici ajung trenuri de impulsuri care nu lasă loc de tăgadă şi care îi spun cortexului motor în ce ordine şi cât de puternic trebuie să mişte numeroşii muşchi ai corpului. În cortexul prefrontal s-au adunat înţelegerea întâmplărilor din jurul nostru şi marii planificatori care determină ce şi cum vom face în viitorul apropiat. Dar multe dintre vagoane nu au sigla cortexului prefrontal. Multe dintre ele vin din cu totul alte părţi ale creierului. Ne sar în ochi vagoanele intens colorate care au plecat nu demult din amigdală. Acest creier emoţional are un cuvânt foarte greu de spus în tot ce întreprinde creierul nostru şi influenţa ei este de multe ori hotărâtoare în tot ceea ce face acesta, şi poate înclina balanţa între populaţiile de neuroni care îşi „doresc” lucruri diferite. Şi poate, numai de data asta, creierul nostru auditiv este stimulat de un cântec care ne place foarte mult. Dintr-o dată, ca la un semn, populaţii de neuroni din toate regiunile creierului încep să îşi vorbească şi să pună o amprentă foarte puternică asupra activităţii imediate a creierului. Enumerarea de lucruri care se întâmplă simultan în maşinăria neuronală ar putea continua la nesfârşit. Nu doar că se produc, dar toate aceste lucruri relativ simultane pot să fie, de unele singure, fulgul de nea care se aşază pe balanţa noastră şi o înclină într-o parte sau în altă. 

În teserea evenimentelor neuronale atât de fină şi cu atât de multe ochiuri stă ascunsă sămânţa cea mai roditoare a îndoielii noastre. Nu am putea spune în nici o măsură de unde vine un lucru atât de subtil, dar puternic şi personal cum este liberul arbitru. Am început să înţelegem multe lucruri despre creierul nostru însă suntem departe să îi descifrăm lucrarea fie ea şi la nivelurile superficiale. Şi atunci, ne binedispunem cu tihna între cele două răspunsuri şi zicem: liberul-arbitru este într-adevăr personal, de o individualitate cu aceeaşi unicitate că şi semnătura noastră biologică, dar nu atât de liber pe cât ni-l imaginăm şi apoi ni l-am fi dorit cu nesaţ. Are o determinare, îngrozitor de complexă şi, momentan, imposibil de explicat în limbajul încă limitat al ştiinţei, dar are clar o determinare şi îşi face datoria de copil teribil al creierului din care se naşte. De unde şi înţelesul adânc al zicerii lui Schopenhauer cu care am boltit scrierea noastră: „Omul poate face ceea ce îşi doreşte, dar nu îşi poate dori ce să dorească”.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi