Limite ale ascultării de părinţi

sâmbătă, 04 iunie 2022, 01:51
1 MIN
 Limite ale ascultării de părinţi

Mâine este o zi specială în calendar, una dedicată părinţilor şi copiilor. Prin hotărârea nr. 629 din 12 martie 2009 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prima duminică de după data de 1 iunie (adică Ziua Internaţională a Copilului) este consacrată drept Duminica Părinţilor şi Copiilor. Prilej de a rediscuta câteva aspecte mai problematice ale relaţiei părinte-copil, dincolo de frumuseţea ei naturală.

Relaţia cu părinţii noştri după trup este, cu adevărat, una cu totul specială. Prin ei, din carnea şi din sângele lor, Dumnezeu ne-a dăruit viaţă şi ne-a adus pe pământ. Dumnezeu Însuşi se numeşte cu numele de Tată. Paternitatea divină merge până într-acolo încât covârşeşte pe cea biologică: "Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru Unul este, Cel din Ceruri" (Matei 23, 9). Acesta nu este un îndemn la a ne lepăda, a ne rupe cu totul de tată sau de mamă. Chiar şi cuvântul spus după crearea femeii, întărit apoi de Hristos Domnul (Cf. Matei 19, 5 şi Marcu 10, 7), cum că "va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Facerea 2, 24), nu e o instigare la ruperea relaţiilor cu părinţii, ci o evocare a unităţii la care sunt chemaţi bărbatul şi femeia (o unire pe care numai Dumnezeu o poate pecetlui, bineînţeles). O dovadă e că, între poruncile Decalogului se află şi aceasta, cea de a cincea: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie" (Ieşirea 10, 12). Mai mult, în perioada veterotestamentară, celor vinovaţi de grave încălcări ale acestei porunci li se aplica pedeapsa capitală: "Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât" (Ieşirea 21, 15); "Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât" (Ieşirea 21, 17).

Unii părinţi au tendinţa de a şantaja emoţional pe copiii lor ajunşi la vârsta maturităţii, solicitând o atenţie exagerată şi dreptul de a interveni în deciziile personale ale acestora. Acest lucru nu este sănătos, iar părinţilor trebuie să li se explice, cu pace şi în duh de rugăciune, că există anumite limite în relaţie. Sigur, nu trebuie să se treacă în extrema cealaltă, neglijând pe părinţi. Mântuitorul atrage atenţia asupra acestui aspect unora dintre fariseii timpului său: "Căci Moise a zis: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta», şi «cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească». Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o" (Marcu 7, 10-13). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate fi invocat ca pretext al neimplicării sau neajutorării. Porunca de a-L iubi pe El nu poate fi împlinită decât prin iubirea concretă a aproapelui nostru, mai ales a celor din familie. Iar Sfântul Apostol Pavel ne arată că orice casnic al nostru are dreptul, cu prioritate, la a primi ajutor de la noi: "Dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor şi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu" (I Timotei 5, 4).

Ca şi alte aspecte ale vieţii creştine, şi ascultarea faţă de părinţi trebuie tratată cu mult discernământ. Ea nu trebuie să fie nici absolută, nici relativizată, adaptată slăbiciunilor sau patimilor noastre. Reperul absolut este Dumnezeu, iar ghid ne este iubirea practică. Libertatea joacă, de asemenea, un rol important în relaţia cu mama sau cu tatăl biologic. Părinţii nu dau naştere şi nu cresc copii pentru ca aceştia, la maturitate, să le împlinească visele sau să le suplinească vreo lipsă. Aceasta este o pretenţie absurdă. Copiii sunt crescuţi pentru ca, la un moment dat, să se poată desprinde de părinţi şi să-şi asume în chip liber relaţia lor cu Dumnezeu şi cu întreaga lume. Bucuria părinţilor trebuie să fie mare atunci când văd cum copiii se "rup" de ei şi îşi asumă în întregime statutul de fii sau fiice ale lui Dumnezeu. Dar această bucurie nu o pot avea decât acei părinţi care învaţă ei înşişi să (re)devină copii ai singurului Tată, Cel din Ceruri.

Comentarii