Lumea poeziei şi a alcoolurilor tari

*

Cât de ciudat sună azi acest pasaj din Dostoievski: „Socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenţă catolică! Şi el, ca şi fratele său bun, ateismul, deşi opus catolicismului din punct de vedere etic, este şi el un rezultat al disperării, în măsura în care tinde să se substituie puterii morale pe care religia n-o mai are, dar nu prin învăţătura lui Hristos, ci asemenea catolicismului, tot prin violenţă.”!

Eu ştiam că socialismul e un produs al capitalismului, în sensul că ajuns la saţietate (suprasaturaţie), capitalismul, revărsându-se peste margini, prin mari mişcări de stradă, dă naştere la socialism.

De când şi până când socialismul e un produs al catolicismului? Să fi fost aceasta percepţia pe care o aveau o parte din gânditorii secolului al XIX-lea despre socialism? Să fi fost Marx şi Engels, dar şi anarhiştii P-J Proudhon, Bakunin, Piotr Kropotkin sau, mai apropiat de noi, Noam Chomsky nişte buni catolici anarhişti?!

Desigur, majoritatea socialiştilor marxişti şi neomarxişti sunt atei. Dar ce fel de atei? Atei catolici? De ce nu ortodocşi?

Problema socialismului, dar şi a liberalismului, Dostoievski a dezbătut-o în romanul Demonii cu asupra de măsură. Dar acolo nu ţin minte să-şi fi exprimat o astfel de idee. şi Piotr Verhovenski, şi şatov, şi Nikolai Stavroghin, şi alte personaje malefice din roman provin mai degrabă din mediul ortodox, decât din cel catolic. Că ei au devenit atei, asta-i o altă poveste.

Dacă socialismul este – după cum spune Dostoievski – un rezultat al disperării, care propagă schimbarea prin violenţă, cum i-am putea caracteriza pe socialiştii reformişti, cei care militează pentru o trecere paşnică, pe calea dezbaterilor parlamentare şi a mişcărilor sindicale, de la proprietate privată la proprietate comună şi la împărţirea echitabilă a bunurilor?

Ateismul lor e legat de esenţa protestantă?

*

În numărul 43, din 15 octombrie 2021 al României literare, într-un interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu, întrebat fiind dacă alcoolul stimulează creaţia, poetul Ioan Es. Pop răspunde cu nonşalanţă, dezvoltând pe marginea beţiei un adevărat crez poetic:

„În cazul meu, da. Alcoolul potenţează, adânceşte şi abisalizează sentimentele graţie cărora scriem. Prin camera lui obscură întrezărim viziuni şi legăm lucruri aparent de neconectat. Însă nu toţi poeţii buni beau alcool. Din promoţia mea, de exemplu, Daniel Bănulescu nu bea. Îi invidiez pe nebăutori, dar îi mulţumesc alcoolului că mi-a oferit atâtea revelaţii. Beau ca şi cum aş scrie şi scriu ca şi cum aş bea. Sănătate curată şi boală avansată…”

Mai rar în zilele noastre o astfel de mărturisire spusă cu naivitate şi dezinvoltură. De obicei, în mediile noastre literare se cultivă pudibonderia. Chiar mulţi dintre cei care beau, spun că nu beau, deşi îi vezi imediat după ce s-au despărţit de tine, că intră într-un bar pentru a ieşi din altul. Da, spre ruşinea mea cunosc astfel de ipochimeni. Doar apariţia operei lui Bukowski a avut darul de-a schimba paradigma. Azi,chiar şi unii dintre pudibonzi au devenit deodată adepţii exceselor de orice fel.

Mărturisirea lui Ioan Es. Pop îmi aduce aminte de celebrul poem în proză al lui Baudelaire, intitulat „Îmbătaţi-vă!” pe care îl reproduc mai jos, precizând că versiunea în limba română îi aparţine lui Octavian Soviany: „Îmbătaţi-vă!/ Trebuie să fii mereu beat. În asta constă totul: asta e singura problemă. Pentru a nu simţi oribila povară a Timpului, care vă striveşte umerii şi vă ţintuieşte cu faţa la pământ, trebuie să vă îmbătaţi fără încetare.

Cu ce? Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e placul. Dar îmbătaţi-vă. Şi dacă uneori, pe treptele unui palat, în iarba verde a unui şanţ, în singurătatea posomorâtă a camerei voastre, o să vă treziţi după ce beţia s-a risipit pe jumătate sau a dispărut, întrebaţi vântul, valul, pasărea, steaua sau orologiul, tot ce fuge, tot ce geme, tot ce se rostogoleşte, tot ce cântă, tot ce vorbeşte ce oră e, iar vântul, valul, pasărea, steaua sau orologiul vă vor răspunde: E ora să vă-mbătaţi! Pentru a nu mai fi sclavii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă; îmbătaţi-vă fără încetare! Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e placul!”

Dar mărturisirea lui Ioan Es. Pop pare să fie mai apropiată de ideile exprimate de Charles Bukowski în volumul „Despre băutură”, apărut la Ed. Polirom în traducerea unor tineri poeţi, aparţinând generaţiei milenariste, Sorin Gherguţ, Domnica Drumea, Gabriela Eftimie, Cristina Ilie, Cristian Neagoe, Dan Sociu şi Florin Şlapac, decât de autorul Florilor răului.

„Desigur/ băutul te/ poate ucide/ o poate face/ şi-un duş rece/ sau un tablou de Gauguin/ sau un câine bătrân/ într-o zi/ caniculară”, spune Bukowski, însă lucrul acesta îl poate face şi o partitură sau o poezie compusă dintr-un singur vers.

Bukowski este un rebel, obsedat de sex, de alcool, dar şi de poezie şi de condiţia socială a muncitorilor. E un anarhist. Ideile sale au multe puncte comune cu cele ce bântuie Demonii lui Dostoievski. Bukowski e un demon american, în care zornăie însă şi un sânge nordic deschis spre experienţele duse până la limita extremă:

„Există un foarte mare sentiment de vinovăţie legat de băutură. Nu împărtăşesc această vinovăţie. Dacă vreau să-mi distrug neuronii şi ficatul şi diverse alte părţi ale corpului, e treaba mea. Băutura m-a adus în situaţii în care n-aş fi ajuns niciodată: paturi, închisori, bătăi şi lungi nopţi nebune. În toţi anii în care am fost muncitor de rând şi haimana, băutura a fost lucrul care m-a făcut să mă simt mai bine. M-a scos din capcana mizeriei stătute. Nu degeaba grecii numeau vinul sângele zeilor. Opera mi-am scris-o (o scriu) sută la sută când sunt beat şi-n timp ce beau. Asta destinde atmosfera, face cuvântul mai aventuros. Nu cred că băutura îi distruge pe scriitori. Cred că-s distruşi de automulţumire, de blestematul de ego.”

Şi ca să fie mai limpede cum şi în ce condiţii scrie, Bukowski îşi duce confesiunea până la capăt: „Când eşti beat, devii un pic melodramatic, un pic siropos. E o senzaţie plăcută. Asculţi muzică simfonică, fumezi o ţigară de foi. Duci berea la gură şi eşti pe cale să tastezi alea cinci sau şase sau cincisprezece sau treizeci de versuri măreţe. Începi să bei şi scrii poeme toată noaptea. Dimineaţa le găseşti pe podea. Elimini toate versurile proaste şi ai poeme. Cam şaizeci la sută din versuri sunt proaste, dar versurile care rămân, când le pui la un loc, par să formeze un poem.”

Să fie această o formulă pentru scrierea unui poem?

Pentru mulţi poeţi din tânăra generaţie, Charles Bukovski e un model. Poate chiar unicul model.

*

În acelaşi interviu din nr. 43 al României literare, întrebat fiind cum vede lumea prin „lentila poeziei sale” şi dacă simte că „poezia moare în vremea de azi”, poetul Ioan Es. Pop răspunde că poezia „s-a născut în timpuri imemoriale, odată cu rugăciunea, cu care a fost una până când poezia a început să se îndoiască, să cârtească, să se dezică de autoritate, să blesteme, să ia în deşert numele Creatorului”.

„Poezia – afirmă el – este mai liberă decât rugăciunea, dar nu s-a despărţit de ea, ci o însoţeşte/ continuă în forme dintre cele mai neaşteptate.”

Desigur că poezia este mai liberă decât rugăciunea, dar şi rugăciunea când e rostită din inimă prinde aripi nevăzute şi trece dincolo de graniţa trasată între om şi Dumnezeu.

Dar rugăciunea este construită după nişte dogme pe care cei iniţiaţi le respectă cu stricteţe; rostind versetele pe un anumit ton, într-un anumit ritm, pentru a putea intra în transă şi simţi cât mai aproape de ei prezenţa Domnului.

Pe lângă rugăciune mai există însă şi blestemul, care se învecinează şi el cu poezia. Blestemele au o libertate mai mare de mişcare, în ele fierbe mânia şi ura omului; ele sunt tot un fel de rugăciuni, rugăciuni întoarse pe dos, a căror simplă rostire poate dezlega forţele răului ce sunt zăgăzuite undeva în cer, făcându-le să reverse pe pământ.

Poezia ţine de o stare intermediară, care pendulează între rugăciune şi blestem. Pentru a înţelege poezia şi lumea în care trăieşte, poetul are nevoie – spune Ioan Es Pop – de un alt simţ: de simţul originar, întregitor, simţ care a fost revelat lumii de învăţătura lui Cristos. Însă omul de azi, în toată nebunia expansiunii lui, s-a lepădat de acest simţ. Din cauza aceasta, azi „omul cuvântului îşi este total insuficient sieşi”, afirmă autorul Ieudului fără ieşire… Din pricina aceasta, el este mai apropiat azi de diavol decât de Dumnezeu. De aceea, nu are nevoie nici de rugăciune, nici de poezie. Iar în curând, aplatizându-se şi înstrăinându-se cu totul nu numai de lume, ci şi de sine însuşi, va uita şi de blestem.

Pentru ieşirea din starea acută de platitudine şi de autosuficienţă în care lumea se cufundă încetul cu încetul, omul are nevoie să-şi regăsească sau să reinventeze simţul revelaţiei, simţul care ne poate face să vedem o parte din frumuseţea clipei trecătoare şi din adevărul zăgăzuit în noi.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist