Manolescu

Lucid, activ, prezent săptămânal în „România literară” și în mass media, lăsa impresia că va reuși să fie multă vreme un martor atent și un agent activ al culturii române contemporane, după ce un destin generos, cu peste 60 de ani de neîntreruptă prezență în miezul viu al culturii românești, făcuse din personalitatea lui un reper și o instanță inconturnabile. Se poate spune că activitatea sa de critic literar, de istoric literar, de conducător de revistă, de profesor universitar, de președinte al Uniunii Scriitorilor și de om politic i‑au asigurat un loc de primă mărime în Panteonul culturii române și, poate, al națiunii române ca atare.

Ca elev, ca student filolog și, mai apoi, ca profesor de limbă și literatură română, am resimțit influența benefică a profesorului și a publicistului Nicolae Manolescu începând cu anii ’70 ai secolului trecut, asistând la spectaculoasa acțiune de subminare a realismului socialist și de impunere a tinerei generații de scriitori, așa‑numiții șaizeciști, acțiune în care autorul Contradicției lui Maiorescu a jucat un rol central. Păstrând acest criteriu comod al generațiilor, putem afirma că maxima intensitate a influenței lui Manolescu s‑a exercitat asupra propriei mele generații, a așa‑numiților „optzeciști”. Când vorbesc de generație, includ în această sferă nu doar pe scriitorii afirmați ca atare cu această denumire, ci și întreaga o întreagă generație de profesori de literatură română care au propagat prin școală esența lecției manoleseciene, definită de nevoia de a recepta literatura română prin îmbinarea dintre criteriul istoric și primatul principiului estetic în judecata de valoare. Pe lângă monografia cu care a debutat, citată mai sus, lucrările lui Manolescu – menționez doar Arca lui Noe, o tipologie a romanului românesc, Metamorfozele poeziei, un ghid credibil în poezia românească interbelică, devenit, alături de vestita antologie a poeziei românești moderne, fundamentul „canonului literar” actual, cele șapte volume de Teme și, mai recent, Istoria critică a literaturii române au intrat în bibliografia școlară obligatorie a ultimei jumătăți de secol.

Optând el însuși pentru practicarea unui comportament critic propus anterior de G. Călinescu, pentru care scriitorii, mai importanți sau mai puțin importanți, sunt personaje vii ale unui epos dinamic și fluid, fără început și fără sfârșit, Nicolae Manolescu nu a fost un spirit metodico-teoretic cu fundal filosofic precum un Tudor Vianu, nu a avut nici apetitul conexiunilor cu alte spații literare, precum un Edgar Papu, zone destul de largi ale literaturii universale, precum cea clasică greco‑latină, cea germană și cea orientală rămânându‑i relativ străine. Caracterologic și temperamental, Manolescu s‑a simțit bine în rolul de profesor și de instanță critică cu prezență săptămânală. Decenii la rând, într‑o epocă în care lectura era un semn de noblețe și distincție socială, Manolescu și‑a asumat cu aplomb sarcina de a separa grâul de neghină, ajutând pe cititori să nu rătăcească și să piardă timpul citind cărți fără valoare. Nu a fost singur, ci unul dintre liderii recunoscuți ai unei veritabile legiuni de critici literari, din care îmi permit să numesc doar pe câțiva dintre cei de o vârstă apropiată: Cornel Regman, Alexandru Geore, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Lucian Raicu, Alexandru Călinescu, Mircea Martin, Dan Cristea, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Zaciu, Eugen Negrici, Cornel Ungureanu, Alex Ștefănescu.

În maniera sa colocvială, dublată de gust estetic, de o rigoare discursivă și de o logică fără cusur, Manolescu s‑a plasat în centrul acelui fenomen pe care Horia Patapievici l‑a definit drept o marcă specifică a culturii intelectuale în perioada comunistă. În măsura în care „materialismul dialectic și istoric” și „socialismul științific” ocupau integral scena oficială, critica literară a suplinit funcția dezbaterii libere de idei, oferind inclusiv gândirii filosofice nemarxiste un oarecare spațiu de manifestare.

Ultima campanie în care Nicolae Manolescu s‑a angajat cu vigoare polemică, deși nu fără un oarecare sentiment al zădărniciei, a constituit‑o pledoaria sa pentru revenirea la un învățământ responsabil și apărarea limbii române clasice, asaltată de o generație de utilizatori din ce în ce mai inculți, mai nepăsători și mai aroganți. Asumându‑și calificativul infamant de „ultraconservator”, promotorul eficace și generos a atâtor zeci de tineri poeți și prozatori de odinioară a respins noile tendințe de pe „piața literară”, minată de polarizări generaționale derizorii și sufocată de „promovări” furibunde, larg mediatizate, ale unor texte lipsite de valoare literară și de miză estetică, scrise într‑o limbă sărăcită și monocordă și invadate de vulgaritate. Ne putem lesne imagina perplexitatea cu care privea purtătorul de drapel al principiului maiorescian al primatului valorii estetice pozițiile unor literați de ultimă oră, care, într‑o surprinzătoare analogie cu „teoreticienii” realismului socialist de odinioară, susțin astăzi că textele literare trebuie să fie purtătoare de conținuturi și valori diverse, „progresiste”, unele dintre acestea superioare celor estetice!

Ca om politic important pe la jumătatea anilor ’90, unul dintre fondatorii Alianței Civice și al partidului în care această mișcare intelectual-politică s‑a transformat, Nicolae Manolescu s‑a situat fără ezitări de partea bună a lucrurilor, militând cu destul succes pentru valorile democrației și ale integrării euro-atlantice ale României. A avut un instinct politic sigur, ca adept convins al ideilor liberalismului clasic, delimitându‑se constant față de orice tip de politicianism tranzacționist.

Nicolae Manolescu nu a fost un „pur”, un justițiar, un cavaler fără pată și prihană, și nici nu a avut această pretenție. Ca să se poată menține, la începutul vieții active, a trebuit să practice și el un anumit tip de „oportunism de supraviețuire”, dar nu a săvârșit niciodată acte reprobabile, cum au făcut‑o nu puțini scriitori în anii comunismului, unii dintre ei autori importanți. Înclin însă să dau dreptate acelora care consideră că eroarea cea mai mare a lui Nicolae Manolescu a fost participarea la campania de compromitere a câtorva mari scriitori, precum Adrian Marino, Nicolae Balotă și Ștefan Augustin Doinaș, a căror presupusă colaborare cu Securitatea comunistă nu fusese temeinic și definitiv stabilită. Poate nici obstinația sa de a rămâne cu orice preț președinte al Uniunii Scriitorilor dincolo de o anumită limită nu a fost de prea mare folos imaginii sale publice. Sunt convins însă că posteritatea va reține imaginea unui mare intelectual, a unui om de onoare și a unui cavaler. Cu această convingere, reiau mai jos un text scris în urmă cu câțiva ani.

***

Există în limba engleză două cuvinte la care reflectez adesea, și care exprimă, fiecare, câte ceva esențial din spiritul britanic, așa cum îl percepem mai mult prin lecturi. Este greu de găsit corespondente în alte limbi, care să acopere mulțumitor spectrul semantic al acestor cuvinte. Mă gândesc la substantivele fairness și decency. Primul, fairness, este un derivat de la adjectivul fair, un vechi cuvânt germanic, moștenit în engleza veche. Provine din fondul indoeuropean comun, radicalul primar având de-a face cu ideile de ʻfrumosʼ, ʻbine-făcutʼ. În engleza modernă, fairness are sensurile aproximative de ʻobiectivitateʼ, ʻimparțialitateʼ, ʻsimț al onoareiʼ, ʻonestitateʼ, ʻgenerozitateʼ, ʻmagnanimitateʼ. Celălalt, substantivul decency este un împrumut vechi în engleză, de prin secolele XI-XII, din latineasca învățaților și a călugărilor medievali: latinescul decentia desemna încă din latina clasică ʻbuna cuviințăʼ și a fost adoptat cu această valoare semantică de mai toate limbile romanice moderne. În engleza modernă, decency a dezvoltat un spectru semantic nuanțat și profund: ʻcorectitudineʼ, ʻonestitateʼ, ʻadecvareʼ, ʻechilibru moral și comportamentalʼ, ʻrespectabilitateʼ, ʻonorabilitateʼ, ʻgentilețeʼ, ʻcurtoazieʼ, ʻnaturalețeʼ. Când un bărbat își fundamentează comportamentul public pe fairness și pe decency, spunem despre el că este un gentleman. Dacă este femeie, o considerăm o lady sau o doamnă.

Unul dintre rarii gentlemeni din spațiul public actual din România este profesorul Nicolae Manolescu. Când fac această afirmație, nădăjduiesc să fiu în asentimentul multora dintre contemporanii noștri. Împrejurarea pe care o voi relata pe scurt în continuare justifică, sper, aprecierea mea. În urmă cu vreo câțiva ani, când Paul Miron (1926‑2008) ar fi împlinit vârsta de 90 de ani, m‑am gândit că n‑ar fi rău să alcătuiesc un volum evocativ, în amintirea omului care își făcuse o profesiune de credință și o misiune din a‑i ajuta pe intelectulii români în ultimele decenii ale erei comuniste să treacă în lumea liberă, dincolo de cortina de fier. Intuiam că fuseserăm mulți cei care ne bucuraserăm în timp de ospitalitatea profesorului de la Universitatea din Freiburg. Lista acestora, furnizată de d-na Elsa Lüder, soția lui Paul Miron, era foarte lungă și conținea sute de nume de oameni de cultură, foarte multe dintre ele nume foarte sonore ale culturii românești contemporane. Cam doi ani mi‑au fost necesari pentru strângerea textelor evocatoare, care au conturat un volum consistent, de circa 500 de pagini: Paul Miron – in memoriam, Editura Junimea, Iași 2017. Dau lista completă a tuturor contribuenților: Al. Andriescu, Mircea Anghelescu, Nadia Anghelescu, Viorel Barbu, Vladimir Beșleagă, Leonid Boicu, Gabriela-Florentina Bîrsan, Ana Bobu, Emanuela Braniște, Florica Coca, Alina-Georgiana Focșineanu, Mădălina Chitez, Elena Comșulea, Gabriel H. Decuble, Alin Mihai Gherman, Doina Grecu, Florin Faifer, Sanda Golopenția, Ioan Holban, Emanuela Ilie, Grigore Ilisei, Emil Hurezeanu, Sorin Lavric, Elsa Lüder, Nicolae Manolescu, Mihaela Marin, Mihai Moraru, Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu, Alexandru Niculescu, Andrei Pleșu, Gheorghe Popa, Silvia Radu, Mihaela Antonina Sârbu, Constantin Simirad, Ana Maria Smigelschi, Diana Stoica, Dana Luminița Teleoacă, Carmen Tudor, Cornel Ungureanu, Mihai Răzvan Ungureanu, Lucian Vasiliu, Roland Zirpins & Milagro Luna Miró, Alexandru Zub. Unii dintre autori au ținut să fie prezenți cu câte două sau chiar cu trei texte! A ieșit un volum consistent, de aproape 500 de pagini, tipărit mai mult decât onorabil la Editura Junimea din Iași.

Detaliul care mi‑a inspirat reflecțiile de mai sus este următorul. Ajunsesem foarte departe în pregătirea pentru tipar a volumului. Printre persoanele pe a căror contribuție contam și care, în primă instanță îmi și promiseseră un text, se aflau trei despre care aveam date certe că se considerau apropiați de Paul Miron, căruia îi datorau personal chiar mai mult decât majoritatea celorlalți. Unul din acești „prieteni” mi-a declarat până la urmă cu franchețe că „nu are nici o inspirație”, un altul aplica cu hărnicie știuta tehnică a lui „mâine, mâine”, adică a amânării sine die. În fine, al treilea întârziat era dl. Nicolae Manolescu. Era într‑o seară de marți. La rugămintea mea cam ultimativă, la telefon, după scuzele de rigoare pentru întârziere, profesorul Manolescu m‑a întrebat: «Domnule coleg, dacă vă trimit textul până la sfârșitul săptămânii este bine?» «Da, desigur!» am răspuns. Duminică seara, adică după patru zile, primeam per email au text amplu, de treisprezece pagini, inedit, care poate fi citit în volumul menționat sub titlul Omul de la Vama Veche. Respectul cuvântului dat este unul din detaliile care alcătuiesc profilul comportamental al unui gentleman.

Prin moartea lui Nicolae Manolescu dispare ultima întruchipare dintr‑o serie care îi mai cuprinde pe Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, George Călinescu, Tudor Vianu și Eugen Simion, mentori autoritari și recunoscuți nu doar pentru scriitorii români, ci și pentru generațiile succesive de profesori de literatură română, personalități care au conferit profesiei de critic literar o funcție centrală în modelarea specificului și a înțelegerii literaturii române în ansamblul ei.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi