Marile oraşe şi structurile regionale ale estului UE (I)

Dacă structura sistemelor urbane, dar şi ierarhia componentelor era strict controlată şi planificată de regimurile totalitare, după 1989 lucrurile s-au schimbat radical. Oraşele au început să evolueze în condiţii de competitivitate teritorială. Competitivitatea e determinată pe de o parte de talia oraşelor şi de eficienţa relaţiilor acestora cu teritoriul, iar pe de altă parte de relaţiile extrateritoriale (la distanţă), ce au evoluat odată cu deschiderea economiilor naţionale spre exterior.

La ora actuală morfologia sistemelor teritoriale din estul UE relevă coexistenţa unor tipuri de structuri spaţiale determinate de modernităţi diferite, imprimate de ”tectonică teritorială” excesivă, ce a culminat cu metamorfozele frontierelor de la finalul războaielor mondiale (cele mai multe dintre frontierele create fiind active şi în prezent), dar şi cu apariţia noilor state independente începând cu finalul deceniului al IX-lea din secolul al XX-lea. În această ultimă etapă, s-a produs şi o glisare geopolitică majoră a acestui interstiţiu european major dinspre centralitatea moscovită spre nucleul dur al UE, ce a fost oficializată prin cele trei episoade de extindere din 2004, 2007 şi 2013.

Estul UE se află în continuare sub incidenţa trans-scalarităţilor clasice (locală/regională, naţională, transnaţională etc.), dar în acest context nou creat, globalizarea şi proiectul european nu mai sunt doar simple sintagme care definesc încadrări spaţiale rigide, ci devin instrumentele necesare armonizării structurilor teritoriale puse în loc de evoluţii cvasi-separate (G. Ţurcanaşu, în O Groza şi colaboratorii, 2007, Atlasul teritorial online al României).

Deschiderea economiilor naţionale ale estului UE din perioada actuală nu a reuşit încă să elimine rezilienţa structurilor urbane naţionale, dar caracterul lor endogen tinde să se atenueze. Cel puţin din perspectivă teoretică, acest fapt ar trebui să se datoreze:

– politicilor teritoriale ale UE de creare a unui spaţiu transnaţional, deopotrivă coeziv – ce urmăreşte reducerea decalajelor interne – şi competitiv – ce vizează conservarea sau creşterea importanţei la nivel mondial şi

– pe de altă parte, politicilor naţionale conjugate care se orientează spre eliminarea disparităţilor regionale şi crearea spaţiilor transfrontaliere funcţionale. (O Groza şi colaboratorii, 2007).

Unele state europene au făcut eforturi considerabile în ceea ce priveşte reducerea decalajelor dintre substructurile teritoriale ce compun nivelul naţional. Exemple de bune practici sunt eforturile Ungariei, Poloniei, Republicii Cehe, Slovaciei şi chiar ale Bulgariei de a-şi moderniza infrastructura de transport (în special cea rutieră), astfel încât să se amelioreze accesibilitatea tuturor regiunilor la nucleul dur al UE sau acţiunea Poloniei (singulară încă) de regionalizare administrativă.

Chiar dacă gradientul de dezvoltare vest-est rămâne o realitate manifestă la nivelul acestor ţări, eforturile de a îmbunătăţi infrastructura rutieră nu au rămas nerăsplătite. Să luăm exemplul Ungariei, unde realizarea relaţiilor în regim de autostradă în partea de est a ţării a determinat marile implantări ale unor companii multinaţionale, precum Mercedes, Continental, BMW, Michelin sau Lego în oraşele mari ale Alföld-ului: Kecskemét, Nyíregyháza, Debrecen sau Szeged. Aceste localizări, ce au determinat şi dezvoltarea industriilor pe orizontală, au impus creşterea bunăstării structurilor NUTS3 (echivalentul judeţelor la noi) din estul Ungariei. Astfel, la ora actuală Bács-Kiskun (cu reşedinţa la Kecskemét), Hajdú-Bihar (Debrecen), Szabolcs-Szatmár-Bereg (Nyíregyháza), Csongrád (Szeged) se află printre primele comitate maghiare în ceea ce priveşte evoluţia PIB în ultimul deceniu.

Din păcate, România e departe de a se fi aliniat ţărilor din regiune care fac eforturi la nivel naţional pentru a reduce decalajele regionale şi judeţene. Nu numai că nu s-au diminuat disparităţile între Bucureşti-Ilfov şi judeţele vestice, pe de o parte, şi cele din est şi sud, pe de altă parte, ci chiar au crescut într-un ritm îngrijorător. Conform site-ului analizeeconomice.ro, raportul dintre PIB/locuitor pentru judeţele Timiş şi Iaşi a evoluat de la 1,11 – la finalul deceniului al IX-lea -, la 1,69 – în 2004 – şi 1,74 – în prezent. Dacă vom compara şi două judeţe mai sărace în regiunile lor, precum Sălaj şi Vaslui, vom constata că şi în acest caz raportul a avut o tendinţă de creştere asemănătoare: 1,11 – la finalul deceniului al IX-lea -, 1,49 – în 2004 – şi 1,66 – în prezent.

Şi în privinţa realizării unei reţele de comunicaţie rapidă şi eficientă, dar şi în privinţa creării unor structuri regionale care să fie cu adevărat responsabile de evoluţia lor economică, autorităţile de la Bucureşti nu au depus decât eforturi minimale, care se reduc adesea la discursurile sforăitoare ale politicienilor. Eficienţa marilor oraşe determină în cea mai mare măsură eficienţa regiunii de a căror guvernanţă, uneori oficială, alteori doar informală, sunt responsabile. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi