Caută 
1 MIN
România reîntregită s-a făcut cu suferinţă, iubire şi sacrificiu, pe de o parte, şi cu inteligenţă, diplomaţie şi tenacitate, pe de altă parte. Se înţelege că o asemenea operă nu era la îndemâna mediocrităţilor, a samsarilor şi a lichelelor. Oamenii care ne-au făcut, nouă, românilor acest dar uriaş cât secolul au crezut în ţară şi în neamul nostru cu o dăruire şi o tărie de caracter care binemerită a fi cunoscute şi turnate în bronz ori săpate în piatră, pentru a rămâne întipărite în conştiinţa şi memoria colective. Nu ştiu când şi dacă aştrii se vor mai alinia într-o conjuncţie fericită, menită să ne aducă pe toţi românii împreună. Atunci, măreţia cauzei a fost susţinută de personalităţi ori români simpli care au ştiut să adauge timp istoriei, vorba lui Eminescu. Ei au înţeles că, dacă nu ai puterea să cazi în balanţa istoriei atunci când a venit vremea, rişti să ratezi totul şi definitiv.
Cu gândul la unire am intrat în război, cu acest gând am străbătut calvarul înfrângerilor din toamna lui 1916, cu el am rezistat în tranşeele de la Mărăşeşti şi tot cu el am revenit în război în noiembrie 1918 ori ne-am bătut pe celălalt front, nu mai puţin dur, al diplomaţiei păcii, la Versailles ori la Trianon.
Reacţionăm destul de consistent în situaţii limită, atunci când “modul românesc al fiinţei” (C. Noica) este negat. Am mărturisit de mai multe ori în istorie o capacitate aparent inexplicabilă de mobilizare in extremis. Poate şi pe aceea că istoria nu ne-a privilegiat cu victorii uşoare ori nemeritate. Sau poate pentru că suntem o naţiune foarte tânără, capabilă de elanuri şi de credinţă. Dar atunci când vine vorba să confirmăm construind, să transpunem idealurile în legi bune şi în buna tocmire a vieţii, lucrurile se complică. Ies la iveală samsarii istoriei, profitorii bunei credinţe a neamului nostru ţărănesc, speculanţii patriotismului lucrativ, trişorii şi învârtiţii, adică toată pleava umană care nici pe front nu a luptat, nici credinţă nu a avut, nici în idealuri nu a învestit. În vremea aceasta, poporul, jignit în demnitatea lui, preferă să se închidă în sine ori să cadă în fatalism, pierzându-şi încrederea că mântuirea poate să vină şi de la istorie, înafara celei de la Dumnezeu.
După 1918, destule lucruri bune s-au întâmplat datorită oamenilor de bună credinţă, dar ei au fos mereu în situaţia de a purta un război inegal cu lichelele solidarizate şi sofisticate ori cu profitorii de război, infiltraţi în toate partidele. Clipa astrală de la 1918 nu s-a convertit într-un nou elan de credinţă ori într-o înoire morală şi politică. Tarele politicianiste din România veche s-au prelins în viaţa cotidiană ori în structurile politice şi administrative ale celei noi. Iar dezamăgirea a generat frustrări în rândul tinerilor cu deosebire, care vor propune curând soluţii radicale de asanare morală. Din această uriaşă frustrare s-a iscat Mişcarea Legionară, pe care de regulă o privim prin prisma derapajelor ei, mai puţin a cauzelor care au generat-o. Iar fractura dintre România dezamăgită de politicianism şi cea a profitorilor s-a adâncit, prefaţând prăbuşirile ce vor urma. Seria aceasta neagră va începe în anul 1940, odată cu prăbuşirea României Mari, fapt ce avea să ne ducă într-un război inegal cu Rusia Sovietică, pentru care nu aveam nici mijloace, nici vocaţie, război căruia i-a urmat căderea noastră într-o nouă robie, perioadă în care fie chiar şi numai amintirea actelor de la 1918 a devenit delict de opinie şi pretext de reprimare brutală. Cu acest bagaj confuz şi corupt de istorie, dar şi cu o memorie viciată, am recăzut în capcanele naivităţii şi ale manipulării, începând din decembrie 1989, când comuniştii s-au travestit în salvatori, omiţând să ne spună amănuntul că veneau tot în numele Moscovei, la fel ca părinţii lor, în anii de după război.
Vocile critice şi conştiinţele vii au încercat să rupă crusta optimismului oficial. Dar cine avea urechi să-i audă, dacă României îi mergea bine, tot oficial, românul avea pită şi slană pe masă, iar belferii trăgeau sfori cu folos? Cei care au vituperat dezmăţul moral şi politic au fost fie ignoraţi, fie batjocoriţi. Iar prăbuşirea din anul 1940, când din vară până în toamnă am pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, o mare parte a Transilvaniei şi Cadrilaterul, nu venea de nicăieri, nu era un blestem misterios, nici doar urmarea conjuraţiei statelor vecine revizioniste, ci consecinţa lipsei noastre de prevedere, a demisiei morale din partea prea multor politicieni, a slabei mobilizări a simţului civic, a superficialităţii, suficienţei şi ticăloşiei ridicate la rang de decizie. Aşa se face că nu am sesizat prăbuşirea încrederii în clasa politică, derapajele democraţiei, corupţia devastatoare din vremea regimului lui Carol al II lea, impostura generalizată. Conştiinţele lucide au dezvăluit mecanismele acestor stări de lucruri şi au făcut recurs la responsabilitate. Într-o stare de marasm moral fără ieşire, a trebuit să executăm cererile imperative ale ruşilor, ungurilor şi bulgarilor, fără să mai avem puterea să protestăm, darămite să ne solidarizăm pentru a rezista. Putem să deplângem prăbuşirea României mari până se scutură cămaşa de pe noi, putem să invocăm perfidia vecinilor, putem să cădem sub imperiul psihozei conjuraţiei străinilor, dar toate acestea nu ne ajută să înţelegem cum idealul generaţiei de la 1918 s-a prăbuşit dramatic la 1940, iar peste câţiva ani o nouă cădere ne-a obligat să acceptam distrugerea tututror simbolurilor Marii Uniri şi martiriul înfăptuitorilor ei. Şi pentru a ne umili până la capăt, stăpânii sovietici şi uneltele lor din lăuntru, comuniştii autohtoni, i-au condamnat la muncă silnică pe viaţă pe absolut toţi eroii de la 1918, i-au ucis în închisori, după care le-au aplicat sentinţa definitivă: damnatio memoriae. Cu acest bagaj chinuit din fragmente de amintiri ieşeam formal din comunism, pentru a fi conduşi tot de vechii comunişti, care-i adunau pe români la Alba Iulia de 1 decembrie 1990, pentru o mascaradă de omagiere a Marii Uniri, fără martirii ei, fără Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Regele Ferdinand ori Regina Maria. Când Corneliu Coposu i-a evocat pe erorii uitaţi, mulţimea instigată de vedeta de duzina Petre Roman, fiul kominternistului Neulander, sub privirile îngăduitoare ale bătrânului bolşevic Ion Iliescu, a început să urle turbată. Sancta simplicitas! Comuniştii omagiau un fel de unire fără poveste şi fără eroi, ca o abtracţiune. Cu aceeaşi comunişti în funcţiile cheie ale statului defilăm şi astăzi, într-o ţară demoralizată, sfâşiată de lupte interne, bântuită de false psihoze şi fără niciun ideal de viaţă, la Centenar. Iar ceea ce ar trebui să fie un titlu de mândrie naţională şi un prilej de pioasă aducere aminte se anunţă a fi un fiasco.
O ţară se clădeşte în fiecare zi, nu doar la sărbători. Iar România în care trăim, cu bunele şi cu relele ei, este expresia modului nostru de a fi, cu tarele noastre educaţionale, cu neputinţele noastre, cu vrajba dintre noi. Nu putem depăşi acest marasm decât dacă acceptăm că trebuie să ne schimbăm: noi, decidenţii politici, adminstraţia ţării, gestiunea idealurilor. Are cineva curajul să înceapă?
Mihai Dorin este istoric şi publicist
