Martin Luther – 500 (I)

Mulţumesc tuturor celor care aţi venit în număr apreciabil să mă ascultaţi vorbind despre Martin Luther. Vrem să încercăm să înţelegem împreună mai bine semnificaţiile activităţii şi operei acestei personalităţi uriaşe a istoriei universale. Mulţumesc mai ales celor care, fără să fie membri ai Asociaţiei de Filolgie şi Hermneutică Biblică, au venit de bună voie să ne asculte. Între aceştia, salut prezenţa domnului Toni Hriţac, redactorul şef al Ziarului de Iaşi, al cărui interes pentru activităţile Asociaţiei noastre ne onorează. Vă informez pe toţi, dragi oaspeţi, că Asociaţia noastră datează de zece ani şi are o activitate destul de vizibilă, cu toate că preocupările noastre se înscriu într‑o nişă destul de restrânsă, sfera studiilor biblico-filologice. Ne-am gândit că nu ar fi rău să iniţiem şi această modalitate tradiţională de întâlniri de lucru lunare, mai ales pentru membrii noştri, ca să ne împărtăşim ideile, să exersăm şi să pregătim, aşa cum se obişnuieşte în societăţile savante de foarte multă vreme, prezentările publice mai importante, care au loc în împrejurări mai sofisticate şi mai complicate, cum ar fi simpozionul internaţional pe care îl organizăm la Iaşi an de an. Le-am intitulat „Seriile de filologie şi de hermeneutică biblică” şi ne propunem ca în fiecare zi de joi ‑ ultima din lună ‑ să ne întâlnim şi să ascultăm o conferinţă sau să dezbatem o temă anumită. Am trăit sentimentul unei bucurii… ironice când, deunăzi, una din colegele noastre, pe care din nefericire nu o văd în sală acum, mi‑a reproşat amical că iarăşi am ocupat eu scena şi n-am lăsat-o pe ea să fie prima în „ceva“. Regret. Urmează ca în lunile viitoare fiecare dintre domniile voastre, dacă doreşte, desigur, să se înscrie la domnul Iosif Camară, organizatorul întâlnirilor noastre, cu o conferinţă sau cu prezentări de cărţi.

Aşadar să intrăm de-a dreptul în subiect. Titlul conferinţei mele „Luther – 500” ar fi fost adecvat mai degrabă anul trecut, în 2017, fiindcă cei cinci sute de ani celebraţi s-au împlinit în 2017, în ziua de 17 octombrie. Sunt cinci sute de ani de când călugărul augustinian, doctorul în teologie, Martin Luther, a afişat pe portalul catedralei din Wittenberg, Saxonia, cele nouăzeci şi cinci de teze în limba latină. Erau reformulări precise, clare, profesorale, scolastice în cel mai riguros sens, destinate să declanşeze o mare schimbare în istoria lumii, după cum ştim cu toţii. Vă mărturisesc că, iniţial, mă gândeam să vorbesc despre o temă la care reflectez de multă vreme, şi anume despre Septuaginta ca atare, cea mai veche versiune în limba grecă a Vechiului Testament. Apoi, observând că în sfera aceasta a culturii româneşti, lumea nu prea s‑a referit la acest eveniment epocal, Reforma, dacă facem abstracţie de cele câteva semnale confesionale la evangheliştii saşi din Transilvania, observând aşadar această lacună, mi‑am spus că este cazul să zăbovim puţin asupra semnificaţiilor gândirii şi acţiunilor lui Martin Luther.

Nu este prima dată când în media româneşti, inclusiv în revistele de cultură, mari evenimente trec neobservate. Dacă se încheie de exemplu, printr‑un al XX‑lea volum, ediţia critică a operelor unui mare scriitor român, să zicem Liviu Rebreanu, dacă se publică o mare antologie bilingvă de poezie medievală sau operele complete ale lui Platon, Aristotel sau Plotin, „oamenii de culturăˮ contemporani şi publicaţiile mai mult sau mai puţin culturale nu prea le remarcă. Voi vorbi aşadar despre Luther nu în calitate de reprezentant al unei confesiuni, ci în calitate de filolog. Majoritatea dintre noi, dacă nu toţi membrii asociaţiei noastre, suntem filologi. Chiar dacă avem orientări confesionale diferite, împărtăşim totuşi principiile cercetării filologice, şi anume respectul faţă de text, obiectivitatea şi echidistanţa, chiar dacă textul pe care îl studiem este Sfânta Scriptură.

Se cuvine, stimaţi colegi, să încep cu o paranteză, cu o explicaţie de natură lexicologică şi să încerc să lămuresc puţin termenul de neoprotestant, răspunzând în acest fel şi domnului Dănuţ Mănăstireanu, chiar dacă prietenul meu nu este prezent în sală. El mi‑a cerut în urmă cu câteva săptămâni explicaţii referitoare la de când şi în ce împrejurări există în limba română acest termen. Şi răspunsul meu spontan a fost că nu ştiu, pentru că nu este înregistrată în dicţionare data când acest termen a pătruns în limba română. Ceea ce ştim sigur este că prin acest termen se desemnează, generic, adeptul unui cult creştin (baptist, adventist, penticostal, metodist etc.), altul decât cele două tradiţionale, catolicismul şi ortodoxia. Cuvântul circulă ca atare, neoprotestant, şi în engleză, şi în franceză de mai multă vreme. Avem un derivat cu prefixul neo‑ de la substantivul/ adjectivul protestant, strâns legat de numele lui Luther. Declaraţia solemnă prin care cei şase principii germani şi cele 14 oraşe libere au refuzat să se dezică de învăţăturile lui Luther se numea în latineşte protestatio. De aici, deci, termenul protestantismus, adoptat treptat de majoritatea limbilor Europei.

Revenind, vom face o expunere despre Martin Luther (1483‑1546), despre semnificaţiile personalităţii şi a acţiunilor lui, şi anume din perspectiva unui filolog. Dar desigur că nu poţi fi un bun filolog dacă nu ai şi cunoştinţe temeinice despre conţinutul scrierilor personajului de care te ocupi, prin urmare, presupun că am suficiente lecturi de teologie, ca să-mi dau seama ce înseamnă cel puţin cele trei principii fundamentale ale lutheranismului, ale Reformei în general: sola fide, sola scriptura şi sola gratia. Cu alte cuvinte, spune Luther, mai întâi, doar prin credinţă ne mântuim, apoi, în al doilea rând, numai prin harul lui Dumnezeu, harul divin şi, în al treilea rând, întregul adevăr se află numai în Sfânta Scriptură. Acestea sunt cele trei principii care, teologii ştiu foarte bine, vor modifica radical orice fel de teologie anterioară şi vor crea o alternativă, o nouă teologie creştină. Dacă ştim bine lucrurile astea, înţelegem mai bine şi semnificaţia acţiunii de scriitor, de traducător şi de fondator al limbii germane literare moderne a lui Luther. La fel, aş adăuga, valabilă este şi reciproca: nu prea poţi fi un bun teolog, dacă nu eşti şi un bun filolog. Fiindcă de multe ori, ca teolog, începi să baţi câmpii din punct de vedere etimologic, din punct de vedere a înţelegerii textelor în limbile lor originare şi aşa mai departe. Cu studii doar de teologie pură poţi fi în schimb un foarte bun duhovnic sau un foarte bun preot! Tot la fel, nu trebuie să ştii multă ideologie protestantă să fii un bun profesor de limbi clasice. Dar dacă vrei să ai pretenţii mai mari, să faci cercetare filologică autentică, să înţelegi lucrurile în profunzimea şi în conexiunile lor, să faci adică ştiinţă, trebuie să cunoşti câte ceva din zonele de graniţă, istoria culturii, teologie, filosofie, hermeneutică, paleografie, limbi clasice, câteva limbi moderne…

Acestea fiind zise, să mai facem totuşi încă un paragraf introductiv, explicând celor dintre domniile dumneavoastră care, eventual, încă nu aveţi foarte clar în minte – mă refer mai ales la studenţi şi doctoranzi -, care este conţinutul conceptului de „protestantism“. Legat indisolubil, cum spuneam, de numele lui Luther, protestantismul se referă cam la aceeaşi realitate istorică numită de istorici Reforma, etapă a istoriei europene aflată în legătură cu Renaşterea şi petrecută în secolele al XV‑lea – al XVI‑lea. Este o vastă mişcare de idei şi de acţiuni, prin care se iniţia o reformă a Bisericii Catolice, despre care mulţi erau de părere că a ajuns într‑un moment de mare criză. Biserica tradiţională, recte Biserica Catolică, era invitată să-şi reformeze principiile, comportamentul, politica eclezială şi cea socială şi aşa mai departe. (Va urma)

* Textul reprezintă transcriptul de pe bandă al conferinţei cu acelaşi titlu, pe care autorul a susţinut‑o la 28 martie 2018, în cadrul „Serilor de filologie şi hermeneutică biblică”, organizate la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, de Asociaţia de Filologie şi Hemeneutică Biblică din România.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi