Mărul lui Adam

Iată fragmentul-cheie din interpretarea folclorică, aşa cum este ea consemnată în culegerea de credinţe populare româneşti culese de Elena Niculiţă-Voronca: „Adam şi Eva erau în rai, în al nouălea cer. În rai era tare frumos. Era o grădină şi în grădina ceea era un măr din care Dumnezeu le-a zis să nu mănânce mere. Dar un şerpe şedea în măr şi a îndemnat pe Eva să guste. Eva a înghiţit şi i-a dat şi lui Adam. Adam ş-a adus aminte de porunca lui Dumnezeu şi s-a apucat îndată de gâtiţă şi i s-a oprit bucăţica în gât; de aceea au bărbaţii montul acela la gâtlej, da femeia nu, că a înghiţit” (Datinile şi credinţele poporului român, I, 2008, p. 30).

Crescută în umbra autorităţii şi prestigiului Bibliei, legenda nodului din gât e interesantă, între altele, pentru că atribuie mărului valoarea de simbol al ispitirii şi căderii omului în păcat. Ne putem, deci, întreba de ce tocmai mărul este considerat a fi fructul oprit, în condiţiile în care textul biblic nu specifică ce fel de fruct mănâncă Eva şi Adam, în grădina Edenului, la îndemnul viclean al şarpelui. Dacă cercetăm Facerea, în special cap. 3, aflăm doar că primii oameni sunt izgoniţi de Dumnezeu din grădina sacră după ce încalcă porunca de a nu mânca din rodul unui pom aflat în mijlocul raiului.

Mai iscoditori decât Adam şi Eva, filologii s-au tot întrebat despre ce poame va fi fost vorba, iar botaniştii le-au ţinut hangul. Ceea ce ştim e că ebraicul tappûaḥ, însemnând când "pom” – Geneza 3: 6, când "măr (fruct)” – Proverbe 25:11, când "măr (copac)” – Ioil 1:12, a fost redat în Septuaginta prin grecescul mēlon, iar în Vulgata, prin latinescul malum, însă identificarea realiilor denumite prin respectivele cuvinte a iscat controverse cu privire la fructul păcatului originar. Fu caisă, portocală, măr, lămâie sau gutuie? Fost-au ochi care să vadă, n-a fost minte să priceapă!

În literatura lumii creştine, mărul devine emblema pomului cunoaşterii începând cu secolul al IV-lea. Filologii trag spuza pe turta lor şi speculează că asocierea mărului cu dorinţa adamică a afla deosebirile dintre bine şi rău se va fi produs pe fondul discretului joc lingvistic instaurat între lat. mālum, cu valorile de sens: 1. "pom”, 2. "fruct” şi 3. "măr”, şi lat. malum, însemnând 1. "nenorocire”, 2. "suferinţă”, 3. "răutate”. Acest joc, întreţinut de omonimia generată prin calchierea gr. mēlon, a favorizat impunerea mărului ca simbol al fructului vestitor de moarte. De altfel, în tipicul medieval al picturii creştine occidentale, mărul e un laitmotiv al păcatului originar, după cum putem înţelege contemplând capodopera artistului flamand Hugo van der Goes, Căderea lui Adam (aprox. 1479). Începând cu secolul al XVI-lea, mari pictori renascentişti precum Albrecht Dürer sau Lucas Cranach consolidează un canon estetic în care mărul simbolizează malefica ispită şi tentaţia senzuală, noua conotaţie fiind pusă de istoricii artei pe seama familiarizării artiştilor din Renaştere cu mitologia clasică sau, ca să scurtăm vorba, cu mitica grădină a Hesperidelor în care s-ar fi aflat mere de aur dătătoare de viaţă veşnică. Unul dintre acele mere e vestitul măr al discordiei care a aprins, zice-se, războiul troian.

Observând că versetul biblic referitor la fructul mâncat de strămoşul omenirii nu ne lămureşte dacă mărul i-a rămas lui Adam ca nod în gât, aşa cum aflăm din unele folclorizări ale Scripturii, atunci putem presupune că explicaţia trebuie căutată în alt orizont decât în zarea traducerilor textului sacru şi a poveştilor populare hrănite cu esenţele pilduitoare ale Cărţii cărţilor. Pentru aflarea altui drum, ne ajutăm de observaţia că latina nu a fost doar una din limbile sacre ale creştinismului, ci şi limba ştiinţei. Cel mai vechi codex medical cunoscut în Europa occidentală, Liber pantegni (aprox. 1086), este o traducere latinească realizată după un cunoscut manual arab de medicină, Al-Kitāb al-Malakī (Cartea regală a artei medicale), operă a medicului persan Hally Abbas (m. 982-994). Ca şi traducerile altor scrierilor arabe ştiinţifice, compilaţia lui Constantin Africanul (m. 1098-1099) reflectă faptul că, în Evul Mediu şi în epoca Renaşterii, termenii latineşti pomum şi malum erau întrebuinţaţi în medicină pentru a denumi diferite noduri, umflături şi articulaţii anatomice.

Pe teren cultural românesc, nodul gâtului trebuie să se fi numit mărul lui Adam probabil prin secolul al XVIII-lea, când se intensifică, la noi, activitatea de traducere a unor lucrări ştiinţifice occidentale. Mai sigur este că Lexiconul de la Buda (1825), una din capodoperele filologice ale şcolii Ardelene, include substantivul masculin mărul lui Adam, cu următoarea explicaţie: „nodul preste înghiţitoare”, şi face trimitere către rudele lexicale din străinătate, precum magh. ádám almája şi germ. Adamsapfel.

Să rezumăm uimitorul traseu denominativ al mărului rămas, cum zice legenda apocrifă, în gâtul lui Adam: botezat de medicii arabi, tălmăcit de învăţaţii occidentali ştiutori de arabă şi latină, studiat de medicii renascentişti, popularizat prin copii lingvistice răspândite în aproape toate limbile Europei (şi nu numai). Pentru a întregi acest peisaj filologic, mai putem adăuga că, în latina botanică, sintagma Malum Adami a fost valorificată pentru a denumi, în siajul scenei biblice a căderii omului în păcat, un soi de portocală, lămâia sau banana, acestea fiind doar câteva din gustoasele mere ale paradisului pe care astăzi le savurăm după cum ne este pofta.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi