Măştile lui Adrian Marino (II)

Oricât de nedreaptă (sau neavenită!) ar părea punerea în discuţie a relaţiei întreţinute de criticul şi istoricul ideii de literatură Adrian Marino cu puterea comunistă (fie ea de partid, fie a securităţii externe), la zece ani de la dispariţia celui în cauză, ea nu e doar o pornire justiţiară sau vreun moft de tabloid, ci reprezintă, totuşi, o interesantă temă de meditaţie. Cu o operă  masivă şi cu înalte standarde morale asumate public (demonstrativ şi superior, câteodată!) istoricul cu origini ieşene, clujean de voie şi de nevoie, reprezintă un caz, fie doar şi datorită pasiunilor (şi patimilor adiacente) pe care continuă să le stârnească încurcatul său dosar de colaborator DIE.

Într-un demers jurnalistic direct, lipsit de nuanţe, dar bazat pe citarea minuţioasă a documentelor din dosarele CNSAS, Mirela Corlăţean detona, în paginile unui cotidian central unde activau majoritatea detractorilor lui Adrian Marino, subiectul exploziv al colaborării acestuia cu spionajul dictaturii comuniste a lui Ceauşescu. Într-o încercare temerară de echilibrare a balanţei, Gabriel Andreescu, meritoriu activist pentru drepturile civile şi intelectual implicat, s-a străduit, într-un volum ce a stârnit la rându-i aprige controverse (Cărturari, opozanţi şi documente) să demonteze toate faptele şi documentele care-l incriminau pe Adrian Marino, plecând de la ipoteza că dosarele din arhivele CNSAS fiind construite de Securitate nu prezintă credibilitate şi că tot acest uriaş scandal legat de deconspirarea lui Marino ca agent de influenţă nu e decât un montaj de presă dirijat machiavelic de duşmanii literari ai celui în cauză.

Cum nu am avut răgazul de a citi cu ochii mei întreg probatoriul aflat în arhivele CNSAS – recursul la arhive şi la izvoarele istorice fiind o obligaţie primordială a unui cercetător – mă voi feri să exprim judecăţi privitoare la autenticitatea sau la inautenticitatea celor afirmate acolo, lucruri care, sunt de acord cu Gabriel Andreescu, trebuie judecate în context, mult mai nuanţat decât o putem face într-o pagină de ziar. Din nefericire însă, utilizând unităţi de măsură diferite pentru situaţii asemănătoare (vezi metodologia şi ipotezele de lucru contradictorii cu care sunt tratate, în oglindă, cazurile Marino şi Noica) Gabriel Andreescu, în ciuda strălucitoarei sale horbote sofistice cu care încearcă să-l inocenteze pe Adrian Marino, nu reuşeşte să fie convingător până la capăt. Pentru că rămân multe întrebări cruciale fără răspuns, pentru cititorul sau cercetătorul de bună credinţă, cu toate piruetele stilistice legate de un document sau altul.

Prima şi, desigur, cea mai importantă nedumerire priveşte surprinzătoarea, incredibila chiar, libertate de mişcare în străinătate de care s-a bucurat Adrian Marino din 1969 până la finalul dictaturii. Tehnica Securităţii fiind simplă şi clară (numai poliţia politică îţi putea elibera un paşaport şi îţi dădea voie să ieşi din ţară) e limpede că nu existau decât trei variante de a pleca în străinătate: oficial, profesional sau turistic şi absolut pentru toate aveai nevoie de invitaţie oficială, de avizul de la locul de muncă, de un dosar de verificare de unde să reiasă garanţiile morale că nu vei emigra şi de avizul final al Securităţii. Pentru cineva ca Adrian Marino, care făcuse puşcărie politică ca activist PNŢ, care fusese în domiciliu obligatoriu în Bărăgan şi care avea în familie, pe linia soţiei, "sectanţi" neoprotestanţi era halucinant să-ţi închipui că ar fi putut primi vreodată paşaport pentru Occident. Cum atunci s-ar putea explica oare acest statut special?

Atât în cartea de dialoguri cu Sorin Antohi, cât şi în volumul său de Memorii, Adrian Marino ocoleşte subiectul amintind doar că, graţie unui activist influent de la judeţeana de partid Cluj ("fost student al soţiei") a fost reabilitat în 1969 şi că fiind apreciat la Uniunea Scriitorilor a primit paşaportul fără probleme prin intermediul acestei instituţii. Iar, mai apoi, dat fiind succesul său internaţional (atât revista CREL, publicată în franceză sub acoperirea Editurii Univers, cât şi a cărţilor sale traduse în mai multe limbi şi apoi a Premiului Herder) care făcea servicii "imaginii României în străinătate" nimeni nu i-a mai spus nimic el putându-se plimba ad libitum oriunde în lume, ca un cetăţean liber aşa cum se şi simţea în cuget. Hm!

A doua întrebare la care e, de asemenea, greu de găsit un răspuns plauzibil este aceea legată de statutul său neobişnuit de free-lancer, de self-employed, într-o lume închisă şi absurdă unde pentru "parazitism" puteai fi săltat de pe stradă şi puteai fi condamnat la închisoare. În memoriile sale, Marino îşi face un titlu de glorie din a fi rămas, decenii la rând, neîncadrat nicăieri şi din a fi trăit (alături de resursele soţiei şi ale familiei acesteia) doar din drepturi de autor. Care, ce-i drept, erau imense pentru autorii agreaţi de regim (numai pentru vol. I din Dicţionarul de idei literare a primit o sumă echivalentă cu salariul pe zece ani al unui profesor de liceu, bunăoară!), iar de la 60 de ani a binemeritat şi o pensie de la Uniunea Scriitorilor care s-a adăugat şi ea, lunar, la coşniţă. Cum oare de s-a putut? Ca om care apreciază opera lui Adrian Marino, şi care nu are ce să-i reproşeze personal, nu vreau să insinuez nimic, dar îmi îngădui să subliniez că, dincolo de simpatii şi de antipatii, la aceste întrebări trebuie dat un răspuns pentru că altfel nu facem decât să proliferăm iresponsabil abjectul mecanism al deconspirărilor selective care a făcut atâtea ravagii în ultimul deceniu scurs de la dispariţia criticului şi istoricului literar amintit aici. Mă voi strădui eu, deci, să ofer, cu toată onestitatea, o încercare de răspuns la întrebările amintite. (Continuare în ediţia din 8 aprilie a Ziarului de Iaşi).

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii