Matei Vişniec: Sunt un optimist care se ocupă des de rănile lumii

Îndrăgostit până la capăt de România, acesta vorbeşte, într-un interviu acordat „Ziarului de Iaşi”, despre miracolul din lumea culturală şi explică şi magia felului în care se strecoară norocul în viaţa unui scriitor, indiferent de cât talent are.

– Cum se vede din Franţa importanţa unui festival precum FILIT pentru România şi pentru Iaşi în particular? Credeţi că s-ar fi putut face un astfel de festival într-un alt oraş sau contează istoria şi tradiţia locală?

– Toţi traducătorii şi toţi scriitorii străini cu care am discutat la Iaşi împărtăşesc acelaşi entuziasm legat de festival. Este o mare reuşită, o întîlnire fastă între mai multe forţe convergente: pasiunea pentru literatură a celor care au iniţiat festivalul, competenţa echipei care a făcut să funcţioneze perfect o maşinărie destul de complicată, sprijinul financiar al autorităţilor din Iaşi, marea curiozitate şi ospitalitatea tonică a publicului precum şi spiritul protector al tradiţiei culturale ieşene. Acest tip de pelerinaj internaţional schimbă imaginea României şi ne integrează de fapt în circuitul cultural al valorilor recunoscute. Festivalurile de literatură au o alchimie mai complicată decît cele de teatru, de muzică sau de dans… Ori, oraşul Iaşi a găsit formula magică pentru ca acest festival să devină o sărbătoare în acelaşi timp populară, dar şi de mare calitate. Copiii şi publicul tânăr în special cred că au enorm de câştigat. Cum am spus şi în deschiderea discuţiei pe care am avut-o cu scriitorul francez Mathias Enard la Teatrul Naţional în ultima zi a festivalului, cărţile sunt făcute să ne schimbe viaţa şi aproape fiecare dintre noi a trăit o poveste asemănătoare, a citit cândva o carte care i-a schimbat viaţa… Festivalul de literatură de la Iaşi este unul care schimbă, cu siguranţă, cursul interior al multor vieţi.

– Care credeţi că mai este atractivitatea scrierilor lui Creangă pentru tinerii de astăzi? Mai există vreo şansă ca ei să se regăsească în morala poveştilor acestuia?

– Poate că astăzi publicul foarte tânăr nu mai intră cu uşurinţă în „Amintiri din copilărie”. Dar poveştile sale sunt în continuare pline de tâlc, de umor, de suspans. Şi mai sunt şi un tezaur în materie de limbă. În ce priveşte mesajul moral al acestor poveşti, el rămâne valabil, deşi unii copii, citind „Capra cu trei iezi”, ar putea să înţeleagă şi faptul că în viaţă trebuie să-ţi faci singur dreptate atunci când eşti victima unei fărădelegi.

– Când aţi scris continuarea poveştii caprei cu trei iezi, v-aţi gîndit la faptul că scrieţi o poveste ce poate fi un reper pentru generaţii de copii de acum încolo, cum au fost şi poveştile fundamentale ale lui Creangă?

– Poveştile reuşite sunt cele care nu sunt în mod ostentativ didactice. Copiii sunt atraşi de aventuri, de peripeţii, de magie, de suspans… Când am ales „Capra cu trei iezi” pentru a intra în „jocul” propus de organizatorii festivalului, acela de a scrie o continuare la una din poveştile lui Creangă, întâi le-am recitit pe toate. Recitindu-le, am aşteptat să văd care dintre ele îmi va „face cu ochiul”, care dintre ele îmi va cere să-i prelungesc existenţa. Literatura este un domeniu subtil, plin de efluvii nevăzute. Inspiraţia, revelaţia sunt mecanisme care nu pot fi explicate ştiinţific. În ceea ce mă priveşte, cred că de fapt „Capra cu trei iezi” m-a ales ca să o duc mai departe şi nu eu am ales-o pe ea. Povestea pe care am scris-o însă m-a fascinat şi pe mine, pentru că, din moment ce am avut revelaţia situaţiei dramatice, ea s-a scris singură. Iar situaţia dramatică se poate rezuma într-o singură frază: nevasta lupului, văduvă, bate la uşa caprei ca să-i ceară iertare pentru ce a făcut lupul şi ca să se împrietenească cu capra…

Niciodată în istoria Europei nu a existat o epocă atât de lungă de pace şi de prosperitate

– Aţi spus la un moment dat că v-a impresionat foarte mult spectacolul circului din copilărie, în Rădăuţi. Nu credeţi că astăzi ne-am întors cumva la o reprezentaţie nesfârşită de circ, cel puţin în viaţa publică, doar că lipsesc culorile şi misterul care dădeau farmecul circului?

– Există, bineînţeles, un „circ” politic, un „circ” mediatic. Uneori democraţia este transformată de diverşi „circari” în mascaradă. Dar tocmai din acest motiv sunt importanţi artiştii, clovnii, saltimbancii. Ei stimulează spiritul critic, sunt o formă de contraputere.

– Aţi mai spus despre legătura cu Rădăuţiul că v-a consolidat „ideea că viaţa e un cosmos, nu un haos”. Credeţi că oamenilor le lipsesc astăzi, în epoca informaţiei la minut, ancore la care să se întoarcă pentru linişte şi pentru a putea să se rupă altfel de realitate?

– Eu nu cred că viaţa pe care o trăiesc europenii (şi deci şi românii) este chiar atât de rea, în ciuda multor evenimente haotice şi a unei tendinţe de accelerare. S-a trăit mult mai prost în perioada interbelică, pe care uneori o idealizăm. Iar înainte de Primul Război Mondial s-a trăit şi mai prost. Chiar dacă suntem confruntaţi în prezent cu avalanşe de informaţii dintre care unele inutile sau false, cu tehnologii care ne fură timpul, cu spectrul unui dezastru ecologic planetar în următoarea sută de ani, nu suntem încă nişte mutanţi şi nici condamnaţi la sclavie sau la moarte. Niciodată în istoria Europei nu a existat o epocă atât de lungă de pace şi de prosperitate precum cea care a început după Al Doilea Război Mondial. Iar în istoria Europei de răsărit niciodată nu a existat o perioadă de democraţie şi de libertate atât de lungă, fără invazii şi violenţe, precum cea care a început după căderea comunismului. Europa face parte din zonele încă privilegiate ale globului, la adăpost de haos. În această Europă, în care se trăieşte mai bine decât în Africa sau în America latină sau în diverse ţări din Asia, proliferează însă o industrie mediatică „declinistă” şi „catastrofistă”. Când li se spune de trei ori pe minut la radio şi la televiziune că totul se duce pe râpă, mulţi oameni chiar cred că e adevărat, deşi viaţa lor continuă să se deruleze normal, să profite de weekend-uri, de sărbători şi de vacanţe, de prieteni şi de libertate… Francezii au o vorbă: „mai binele este duşmanul binelui”. Poate că merită să reflectăm uneori la ea. Au şi românii o vorbă înţeleaptă: „I s-a urât omului cu binele”. Faptul că Europa trăieşte în pace de 75 de ani este un fel de dar al cerului, doar în perioada 1870-1914 Europa a mai cunoscut aşa ceva, şi nu degeaba ea s-a numit „la belle époque”. S-ar putea ca prin 2050, dacă se confirmă teoria „colapsului general”, europenii să spună „ce perioadă bună am avut pînă acum şi nu ne-am dat seama”.

– „Pentru mine, un adevărat jurnalist nu este cel care ia de la punctul A şi duce la punctul B o informaţie, ci cel care o duce spre public ducând şi chei spre înţelegerea evenimentului”, aţi spus într-un interviu pentru Opinia studenţească. Astăzi, în era fake news, când e din în ce mai dificil să discerni adevărul de minciună, chiar rău intenţionată putem spune, când jurnaliştii ar trebui să fie din ce în ce mai importanţi, iată că vedem că sunt de ce în ce mai puţini, iar cei buni care au mai rămas devin ostracizaţi. De ce se întâmplă asta, cum vă explicaţi?

– Ori de câte ori vin în România mă întâlnesc cu oameni care îmi spun că ascultă cu mare interes Radio France Internationale, unde lucrez şi eu ca jurnalist din 1990. Ni se apreciază probitatea, independenţa, reactivitatea, fapul că nu cedăm „senzaţionalismului”, fapul că nu facem informaţie-spectacol. În România există astăzi jurnalişti şi editorialişti foarte competenţi pe care îi citsc cu plăcere. Nu pot evalua impactul jurnaliştilor români în viaţa politică din România, pentru că trăiesc mai mult în Franţa. Dar pot să vă asigur că în Franţa presa este o veritabilă formă de contraputere, care nu ratează nicio ocazie pentru a interveni când trebuie şi a sancţiona minciuna, corupţia, afacerile necurate… Din 1987 încoace am văzut multe cariere politice spulberate în Franţa pentru că presa a ştiut să denunţe ce trebuia şi când trebuia. Sunt absolut sigur că şi în România există jurnalişti de investigaţie, mai rămâne însă ca adevărurile spuse de ei să schimbe mersul lucrurilor.

– Povesteaţi că aveţi mai multe scrieri începute în acelaşi timp: piese de teatru, romane, proză scurtă etc. şi în fiecare zi scrieţi câte puţin la fiecare dintre ele. Cum reuşiţi să păstraţi o linie narativă cursivă şi să nu permiteţi poveştilor să se scurgă dintr-o parte în alta?

– Există nişte vase comunicante între textele mele, teatru, roman, poezie… Fluidul care trece prin tot ce scriu este încrederea în cuvânt, dar şi încrederea în om. Eu sunt un optimist care se ocupă des de rănile lumi… În rest, nu pot decît să-i mulţumesc destinului care m-a adus pe lume cu acest apetit pentru ficţiune, pentru poveşti, pentru fabule filozofice. Întotdeauna am scris pentru ceilalţi şi nu pentru mine, având, nu ştiu de ce, convingerea că am ceva de spus… Dar, repet, nu putem explica totul atunci cînd ajungem la mecanismele creaţiei. Suntem creatori de artă pentru că nu putem trăi altfel…

În lumea culturală au loc întâlniri miraculoase

– Aţi condamnat public rasismul din România faţă de ţigani în mai multe rânduri. Credeţi că s-a schimbat ceva în ultimii ani, s-a îmbunătăţit cumva situaţia? Aţi încercat vreodată să vă închipuiţi de unde a pornit această ură care nu e caracteristică pentru multe popoare europene?

– Acest tip de rasism a existat peste tot, cred, dar a fost depăşit în alte ţări, mai ales în cele din Europa occidentală. Romii beneficiază însă şi de o altă calitate a vieţii în aceste părţi ale Europei. Rădăcinile istorice are rasismului anti-romi le cunoaştem. În ultimii ani am observat o tendinţă de aplicare a discriminării pozitive pentru ca romii din România să poată să iasă din condiţia de marginalizaţi. Mai rămâne mentalitatea românească, tenace… Chiar din limbă ar trebui să eliminăm anumite expresii. Atâta vreme cât le vom spune copiilor „nu ieşi în stradă că te fură ţiganii”, este greu de imaginat că s-ar putea forja alte raporturi cu o minoritate mereu ostracizată.

– Credeţi că avem cu toţii un moment în care auzim un câine care latră din fundul unei fântâni sau există oameni care sunt condamnaţi la viaţa lor, la o anumită monotonie, şi nu au şansa să evadeze?

– Eu cred că fiecăruia îi este dată o şansă de a deveni el însuşi, din 1989 încoace… Vă referiţi în întrebarea dumneavoastră la o piesă de-a mea în care doi trecători nu ştiu cum să scoată un câine aruncat într-o fântână părăsită. Am scris această piesă când eram profesor navetist într-un sat de lângă Bucureşti, pornind de la o situaţie reală. Atunci însă, prin 1984, toată România era captivă şi nu ştia cum să iasă la lumină. Sunt 30 de ani de la „ieşirea” noastră din fântână, iar lucrurile s-au schimbat între timp. Altfel n-ar fi fost posibil nici acest uluitor festival literar de la Iaşi, care este şi o şansă oferită publicului de a ieşi din „monotonie”, din carcasa gesturilor cotidiene. Fiecare moment petrecut în compania unui scriitor şi a unei cărţi bune este de fapt unul de excepţie, o „evadare” din ceea ce ne apasă şi ne nivelează…

– Cum aţi ştiut să recunoaşteţi acel moment ca fiind cel care vă îndeamnă să faceţi o schimbare?

– Marea schimbare în viaţa mea a fost atunci când am plecat din România în 1987, dar de fapt am avut noroc. Oricum, atunci aveam impresia că nimic nu urma să se schimbe în România, că urma să devenim o dinastie comunistă precum Coreea de Nord. Există o componentă misterioasă în viaţa omului care se numeşte „noroc”. Talentul are nevoie uneori şi de noroc ca să se exprime…

– Aţi spus de multe ori că nu puteţi alege între Franţa şi România, că v-au devenit ambele identităţi naţionale şi culturale ca plămânii, că sunteţi cu rădăcinile în România şi cu aripile în Franţa, că aceste ţări v-au marcat ca două iubiri şi nu le mai puteţi separa. Credeţi că ar fi loc în viaţa dumneavoastră de o nouă mare iubire, sau le veţi rămâne fidel pe viaţă?

– Deocamdată nu am energie pentru alte iubiri de acest gen. Dar m-am ataşat de câteva ţări în care piesele mele au fost mult traduse şi mult jucate. Brazilia, Turcia, Japonia, Italia, Spania, Iran… Aventura mea culturală ca dramaturg mi se pare uneori uluitoare. Am avut „norocul” să întâlnesc oameni care s-au îndrăgostit de piesele mele în multe ţări şi care s-au implicat în promovarea lor. Un profesor de franceză din Valencia, Evelio Minano Martinez, care îmi traducea piesele din franceză, s-a apucat de un an să înveţe româneşte… Acum îmi traduce un roman, pentru că romanele mele sunt scrise în română. Ce dar uluitor mi-a făcut acest prieten spaniol! În lumea culturală au loc întâlniri miraculoase.

– Credeţi că mai inspiră astăzi România, pentru cei născuţi după 1989, acelaşi patriotism pe care vi l-a inspirat dumneavoastră? De ce?

– Patriotismul meu a fost întotdeauna unul critic, dar şi impregnat de nostalgia celui plecat departe. Eu am idealizat deseori România, ceea ce nu ştiu dacă este bine. Cred însă că rădăcinile au, mai devreme sau mai târziu, un cuvânt de spus în destinul fiecăruia. Iar plecarea, după o vreme, începe să aibă sens numai dacă intervine şi dorinţa întoarcerii.

Interviu realizat de Cătălin HOPULELE

Publicitate și alte recomandări video