Meditaţie simplă

În perioada interbelică, Mamaia era o locaţie de vis. Pe lunga şi îngusta fâşie de nisip dintre lacul Siutghiol şi Marea Neagră, în multă verdeaţă erau vile, palate şi hoteluri desenate în spiritul României pitoreşti. Cazinoul, palatul regal, hotelul Rex şi multe altele presărate lejer în spaţiu ca într-o mare şi odihnitoare grădină străjuită de ape. Locul este atât de atractiv, de confortabil încât ar fi meritat să fie păstrat în întregime în configuraţia lui istorică mai ales dacă avem în vedere existenţa spre nord, pe distanţe lungi a plajelor lipsite de construcţii. Ele ar fi putut primi cu uşurinţă cele mai atractive proiecte ale modernităţii.

Prima şi cea mai importantă remarcă este că spaţiul construit nu perturbă unicitatea spaţiului natural dimpotrivă, îl potenţează cu arhitectură bună. Hotelul Rex, bunăoară, e proiectat de un mare arhitect definitoriu şi pentru Iaşi prin viziunile lui, uitat între timp, G.M. Cantacuzino.

Bineînţeles, putem critica istorica staţiune Mamaia pentru exclusivismul ei. Pe vremea aceea optzeci la sută din populaţia ţării, vieţuitoare la sate, nu-şi putea imagina petrecerea timpului liber la ţărmul mării. Populismul colectivist este ideea revoluţionară lansată de comuniştii ajunşi la putere după marele război. Prima ispită a lor a fost să construiască, sub apăsătoarea inspiraţie stalinistă, palate pentru popor.

Procesul de transformare în oale şi ulcele a serenisimului mareşal a înlesnit un proces de relaxare a mediului cultural românesc. Arhitecţii l-au îmbrăţişat îndată pe Le Corbusier, iar la nivel politic, marii politicieni ai momentului au fost de acord să ne întoarcem, cu moderaţie, bineînţeles, privirile dinspre Est spre Vest.

Prin urmare, a doua etapă a fost proiectul de modernizare prin mărirea capacităţii de cazare a staţiunii. Aceasta a crescut exponenţial printr-un proiect bine întocmit, începând cu soluţia de urbanism, arhitectura nouă, proaspătă, a hotelurilor, restaurantelor şi spaţiilor comerciale şi finalizând cu amenajările exterioare în care fântânile arteziene, sculpturile în piatră, terenurile de joacă şi sport, dar şi teatru şi cinema în aer liber de mare capacitate şi-au găsit fireştile rezolvări. De remarcat că, în noul context, majoritatea clădirilor vechi şi-au păstrat spaţiul de respiraţie.

Limpezimea funcţională, simplitatea formelor, modul lor de compunere pe limba de nisip dintre ape, fără ostentaţie, cu dominanta clară a spaţiilor verzi şi libere, a deschiderilor spre mare şi lac, făceau din Mamaia un spaţiu atractiv, formator, educativ. Ecuaţia apă, verde, arhitectură, artă, om a căpătat un răspuns pus repede în operă în paginile unui mod de abordare urbanistică rămas încet, sigur, fără prea multe urmări. În principiu proiectele bune şi foarte bune au atributul deschiderii spre viitor, devin tradiţie, cap de serie, începutul altor proiecte mereu mai valoroase. În toate devenirile artisticului operele maeştrilor sunt resurse, surse de inspiraţie, modele la care se raportează urmaşii. Se alcătuieşte astfel un spaţiu cultural definitoriu pentru o comunitate.

Pentru ca astfel de proiecte să se întâmple este nevoie de voinţă politică modelată de idealuri estetice. Anii şaizeci ai secolului trecut a însemnat nevoia, dorinţa comuniştilor dâmboviţeni de a merge pe o cărare puţin diferită de liniile de forţă trasate la Moscova. Este educativ, ba chiar înduioşător pentru politicienii democraţiei noastre de astăzi, să observi la comuniştii aceia rudimentari capacitatea de a simţi rolul arhitecturii şi al urbanismului de factură modernă în procesul de exprimare a rupturii de ideologia absurdă, venită cu forţa pe meleagurile noastre.

La fel de interesantă, chiar inegalabilă, este înţelegerea deosebită a ideii de libertate în exprimare lăsată creatorilor. E drept, nu pentru multă vreme, întrucât ca o boală, exerciţiul puterii transformă repede mintea politicianului în autosuficienţă deteriorată până la ridicol de iluzia atotştiinţei. Dar, pentru comuniştii români, aflaţi în ambele stări, de susţinere a unui program estetic prin libertate de creaţie sau, dimpotrivă prin constrângerea ei cu ajutorul ideilor fixe emanate de minţi bolnave, ideea că arhitectura şi urbanismul sunt importante, foarte importante pentru identitatea şi identificarea puterii care le promovează este demnă de reţinut. Este o calitate nebănuită dacă îi comparăm cu politicienii post-comunişti. Ultimii nu numai că nu au sesizat încă acest aspect, dar nu mai sunt capabili să discearnă decât puterea mercantilă a fenomenului arhitectură.

Asta înseamnă că în ultimii treizeci de ani tot ce ţine de cultura spaţiului de viaţă, de imaginea promovată prin dezvoltare, de semnele lăsate în urmă pentru posteritate, nu au pentru ei nici o valoare. Ispita creaţiei se opreşte la putere şi bani într-un fel aproape sinucigaş.

Fenomenul acesta nociv, din ce în ce mai puternic se vede clar în toată ţara. O erupţie generală a urâtului pare să fie dezlănţuită, pornită să schimonosească definitiv sufletul unui neam altfel destul de cuminte.

Etapa actuală a dezvoltării staţiunii Mamaia este foarte sugestivă în acest sens. O supunem comparaţiei fără alte inutile comentarii deoarece este imaginea reală a „idealurilor” politicienilor de pe întreg cuprinsul ţării cu privire la chipul ţării noastre.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului