Melcul cel fâşn…, pardon, isteţ

Au fost nu o gură, ci un balon de oxigen studenţii americani de la Minnesota State University! Stranii chestii contradictorii s-au mai întâmplat până şi-n tot mai întunecaţii ani 1980 în România naţional-comunistă a lui Ceauşescu&Co.

Cămaşă „antică“ – Făcând ordine într-un dulap, am dat şi peste o cămaşă veche, de la bunicul, care bunic va fi primit-o de la mătuşa mea care a lucrat şi trăit la Bucureşti de pe la începutul anilor 1950 (până la emigrarea-n Germania, în 1981)… Eticheta cămăşii:

„Galeria Noutăţilor“

Str. Academiei 23

Bucureşti

Am spălat-o şi-am îmbrăcat-o. E cam jerpelită la guler, dar dintr-o stofă albă foarte faină, plăcută („caldă”) pe corp. Ca fapt divers, bunicul nu cred c-a purtat vreodată o cămaşă de altă culoare decât albă. Cămaşă albă, vestă neagră, pantaloni negri, şorţ albastru de legat cu lănţişor din inele de alamă (şorţ de la brâu, fără pieptar). Port de zi de lucru.

Gunoiadul românesc – Într-o plimbare până la pădurea din spatele grădinii cu oaspeţii-mi din Germania (sora şi cumnatul, nepoata cu familia), ce-am văzut în tufişul de lângă un drum de câmp: un fel de steag bisericesc cu Sfinţii Arh. Mihail şi Gavril! Câţiva paşi mai încolo, într-o curbă a drumului unde-ndeobşte când plouă e noroi mare: grămezi de moloz de ţigle, „asezonate“ cu gunoaie de-a dreptul (vase ruginite, pungi de plastic) plus două animăluţe de pluş pe care le-am „salvat“, vorba fiului nepoatei.

Ca fapt divers, printre molozul de ţigle şi gunoi, nu puţine ţigle erau intacte, cu cioc, fără alt cusur decât acela al vechimii respectiv al neadecvării la intenţiile de modernizare ale cuiva pesemne cu prea mulţi bani prea uşor câştigaţi. Nota bene, ţiglele erau de Jimbolia, deci marfă de marfă, mai bune decât aproape orice ţiglă nou-nouţă!

Iohannisburg – Controlorul, în trenul Tg. Mureş – Sibiu, uitându-se pe biletele a două fete):
– Hermannstadt!… Azi, mâine i se va zice Iohannisburg!

Discursul ulterior al lui avea să arate că nu, nu era defel fan Iohannis tovarăşul conductor cu idei de conducător…

Melcul cel fâşn…, pardon: isteţ – În două rânduri am putut fotografia câte-un melc isteţ. Da, oameni buni, să mai zică cineva că melcii-s proşti: unul s-a suit în vederea deplasării peste o groapă cu nisip pe un cablu ce trecea peste, altul, tot pentru a se deplasa mai lesne, s-a suit pe-o scară rămasă pe jos prin curtea altfel acoperită de gazon!

Renovări – Am postat eu prin august o poză sub titlul „Vedere spre vecini”. Numai bine ce eu terminasem  şantierul (refăcut poarta, renovat bucătăria de vară, refăcut bdfc), deschiseseră vecinii unul. Spre curtea mea. Şi mai notam că se repară&renovează în draci la ţară – cel puţin la Amnaş!

Un prieten FB a comentat, cum că „se întorc saşii – asta e bine!”

A trebuit să-i domolesc speranţa, arătând că puţini saşi din sat şi-au păstrat casa, dar cei care au făcut-o, desigur că au pus-o ori o pun la punct. Majoritatea celor care repară/renovează/construiesc anexe etc. sunt noi-veniţi.

La rândul ei, o prietenă FB: „E bine că refac şi, mai ales, că au ce reface (numai să nu vină şi cu iniţiative tip ciment-sticlă-nichel!). În ce a mai rămas din Bucovina rurală (fost germanofonă) nu se mai prea vede istoria, decît pe alocuri. Şi profund… modificată.”

Mda, i-am răspuns, unii-şi cam pun amprenta „personală”, modificând aspectul casei săseşti, văruind-o-n vreo culoare ţipătoare, înlocuind poarta de lemn cu una de metal şi-un fel de plexiglas. Mai nou, nu mai au voie (pare-se că există şi o lege-n sensul acesta). Dar orice modificare cere autorizaţie care autorizaţie durează foarte mult până o obţii, oamenii fac ce vor să facă, vine cineva de la primărie şi îi amendează, plătesc amenda şi ce-au făcut rămâne cum au făcut… Există însă şi case refăcute meseriaş, desigur, pesemne cu (noi) proprietari care nu au doar bani, ci şi respect pentru aspectul tradiţional al casei.

P.S. Apropo de renovări: vecinii n-au putut încheia şantierul lor pentru că le lipseau, aveam să aflu, vreo 70 de ţigle de… Jimbolia! Le-am dat pontul cu ţiglele văzute în curba acelui drum de câmp şi ce credeţi – au găsit vreo 60 de ţigle bune! De restul au făcut rost, într-un târziu, de la Miercurea Sibiului.

Patria lui Nussbaumer – Pe pagina de gardă a unui roman (Der letzte Schritt/ Ultimul pas/ de Heinz Tovote), de care nu ştiu de unde-i, cum de era în dulapul în care am făcut ordine, cineva s-a eternizat după cum urmează: „Dises Buch habe Ich gekauft./ Albert bin ich getauft./ Nussbaumer werde ich genand./ Ungarn ist mein Vaterland. Pitesti den. 27/10”.

Cu ortografia nu le-a prea avut omul (dieses, genannt, ich cu i mic ar fi fost corect), pesemne un soldat din armata de ocupaţie în Primul Război Mondial (sus scrie ceva în aşa-zisa gotică de mână, nu pot citi decât… data: 12 Sept. 17). Pe româneşte: „Această carte am cumpărat./

Albert sunt botezat./ Nussbaumer sunt numit./ Ungaria mi-i patria…”

Voturile voastre – Pe la începutul lui august, ultima poză făcută la Iaşi a fost una cu o inscripţie pe ţarcul de „management integrat al deşeurilor“ de lângă podul spre Alexandru din Mircea:

„AICI SUNT VOTURILE DUMNEAVOASTR| (PSD)“. Aproape benignă, inscripţia, dar tot e ceva: „şobolanii“ trebuie să ştie că ştim cine îs, ştim ce vor, ştim ce pot. Şi nimic din ce ştim nu-i de bine.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist