Memorial şi fractură logică

Putem contesta actul istoric, aşa cum l-au rotunjit beneficiarii lui, care nu sunt totuna cu făptuitorii, dar nu putem ignora moartea unor participanţi. În faţa jertfei lor suntem datori cu o plecăciune şi veşnică pomenire. Prin aceasta mărturisim că suntem un neam civilizat, creştin şi demn de respect. Întrucât cultura memoriei face diferenţa între istorie şi neant.

Nu sunt un admirator al monumentului, care este absolut comun. Aflu că spaţiul va fi redesenat, astfel încât să devină unul al aducerii aminte şi nu uşor pierdut în peisaj, precum este astăzi. Despre utilitatea memorialului, nu încape îndoială. Despre valoarea lor estetică mai putem discuta, deşi e cam târziu. Ce mă surprinde însă în viziunea celor care l-au proiectat este logica uşor răsturnată a inscripţionării celor trei categorii de omagiaţi. În partea de sus a braţului vertical al crucii sunt săpate numele participanţilor – nemartiri, precum se ştie – la mişcarea din 14 decembrie 1989. Azi putem să-i spunem protoconistă, întrucât a prefaţat evenimentele de la Timişoara şi Bucureşti. Niciunul nu a murit de glonţ. Ca să nu mai spun că unii preferă discreţia tăcerii, în vreme ce alţii nu mai sunt la fel de convinşi de acurateţea evenimentelor, ca la începuturi. Bănuim că între timp se vor fi lămurit şi ei că specialitatea KGB nu este predarea lecţiilor deschise.

Care să fie logica pentru care le-au fost puse numele pe cruce? Da, într-un document anexă al memorialului, admit. Dar pe cruce, şi încă sus? Dedesupt sunt trecuţi participanţii la evenimentele din decembrie 1989, cei cu patalama de revoluţionar. Eu ştiu câteva sute de oameni care au fost în stradă atunci, din zecile de mii care au participat, care au riscat, dar nu au încăput în Casa Pătrată, nu s-au încuiat pe dinăuntru şi nu s-au lipit de scaune, întrucât această legătură te plasa automat în lăuntrul cercului de putere. Care putere – iliesciană, desigur – a avut grijă să-i premieze cu titluri de revoluţionari şi cu alte privilegii cât se poate de materiale. Aşa s-a născut generaţia spontanee a „revoluţionarilor din decembrie 1989”, care seamănă izbitor cu cea a „revoluţionarilor de profesie”, consacraţi de regimul comunist. O istorioară de demult spune că atunci când ilegaliştii se întâlneau cu prilejul unor sindrofii omagiale erau surprinşi să constate cum s-au înmulţit în chip miraculos, în loc să scadă, firesc, pe cale naturală. Iar uimirea lor s-a metamorfozat într-o butadă celebră în epoca: „puţini am fost, mulţi am rămas!”. Ilegaliştii au fost puţini pentru că nu-i caută nimeni.

Atunci de ce revoluţiile inventează revoluţionari, cu asupra de măsură? Explicaţia este ceva mai complexă, dar în niciun caz nu poate eluda adevărul ca supralicitarea numărului participanţilor, a rolului şi a importanţei istorice a evenimentelor este parte a strategiei legitimării actanţilor ca factori majori ai schimbării. Uitaţi-vă pe lista de pe braţul vertical al crucii de la Sf. Neculai Domnesc şi veţi rămâne… cruciţi! Desigur, autorii şi-au făcut datoria faţă de ei. Dar cu cei care au avut decenţa şi caracterul să nu pretindă certificate de revoluţionar, ce facem? Îi uităm, desigur, întrucat nu li s-a pus numele pe cruce. Să spunem că mergem la memorial şi avem curiozitatea să citim numele, descoperindu-i astfel pe feseniştii de frunte de la începutul anilor 1990, care erau lipiţi de Iliescu, iar pe mine mă etichetau drept vândut, întrucât eram cu Raţiu şi Coposu. Ei câştigaseră alegerile cu 80%, prin fraudarea istoriei şi a moralei. Iar eu să merg acolo ca să mă înclin în faţa numelui lui Petru Movilă, spre exemplu, pe atunci fesenist înverşunat, azi popular? E drept că între timp judecata istoriei a aşezat faptele în matca firească. Astfel, Corneliu Coposu este perceput ca un vizionar, în vreme ce feseniştii ca agenţi ai stagnării României.

Dar surprizele continuă. La baza crucii, pe o plăcuţă plasată pe un cadru metalic mobil sunt inscripţionate numele celor morţi, altminteri singurii ale căror nume merită trecute pe cruce. Trebuie să te apleci ca să le poţi descifra identitatea. Iar faptul că această listă adăugată şi mobilă sugerează provizoratul, mă nelinişteşte. Cei care au plătit cu viaţa pentru crezul lor par o cantitate uşor neglijabilă în economia memorialului. Iar faptul că plăcuţa mobilă ar putea să dispară din capriciul unui scelerat, mă întristează.

La câţiva paşi de crucea monumentală de marmură se află o troiţă ridicată exclusiv în memoria martirilor, în anul 1990. E o troiţă simplă, făcută din lemn, în bună tradiţie ortodoxă. Abia acesta este un monument cinstit şi deplin creştinesc. Deşi troiţa pare sortită degradării, eu o prefer celei din marmură. De aceea m-aş îngriji s-o restaurez, spre duioasă aducere aminte a celor care s-au jertfit şi nu a celor care s-au cocoţat pe crucea din marmură, pentru a-şi asigura nemurirea şi… privilegiile. Îi provoc pe cei de bun simţ să ceară să li se scoată numele de pe cruce. Iar pe responsabilii din primărie care vor reamenja spaţiul, îi invit să mai reflecteze. Până atunci, o dezbatere publică pe această temă ar fi binevenită. Apropo, biserica are vreun cuvânt de spus în această chestiune?

Mihai Dorin este istoric şi publicist