Mentosane

M-am bucurat să regăsesc de curând, într-o carte a lui Alexandru Duţu, o idee la care ţin: progresul în care credem orbeşte de câteva veacuri (de la finalul Renaşterii) nu înseamnă automat şi faptul că noi avem acces la o cunoaştere mai nuanţată, mai apropiată de esenţe. Dimpotrivă, ce se câştigă în intensitate se pierde în cuprindere. Am izolat imaginarul dintre instrumentele de cunoaştere, opunându-i raţiunea, de parcă aceasta, singură, ar putea funcţiona ireproşabil. Mai mult decât atât, am redus conceptul de realitate la zona concretului, a fenomenologicului. Filosofia a sărăcit şi ea, îndepărtându-se de om şi de marile sale probleme, care nu sunt niciodată concrete, materiale. Autorul mai sus evocat remarcă, în repetate rânduri, un fenomen ireversibil, din păcate: cunoaşterea s-a laicizat, iar acest lucru „a adus cu sine o restrângere a sensului conceptului de realitate, numai ceea ce cade sub simţuri având calitatea de a ne transmite date concrete, evidente, convingătoare; tot ceea ce depăşeşte imediatul sau concretul a fost privit cu suspiciune, ca o sursă posibilă de rătăcire”. Iată un adevăr care mai e observat doar de „rătăciţi”, de cei care au de a face cu valorile, perimate azi, ale credinţei, ale literaturii, ale eticii. Dar aceştia nu mai sunt priviţi de mult cu admiraţie ori respect, ci cu dispreţ ori, în el mai bun caz, cu milă ori îngăduinţă indiferentă.

Omul de azi nu îşi mai ia răgazul de a privi către sine; e incomod şi pretinde nu doar timp, ci şi nelinişte. Trăim mai mult în exterior decât în interior, iar asta pare a ne face cumva mai puţin pretenţioşi faţă de noi înşine. Sigur, de două ori pe an, la Crăciun şi la Paşti, ne amintim melodramatic de suflet şi devenim sentimentali precum inginerii ori contabilii la beţie (nu-mi luaţi în nume de rău comparaţia, e forţată şi păcătuieşte prin generalizare). Ne simţim datori (datori, nu îndemnaţi de vreo necesitate lăuntrică) să fim mai buni, mai răbdători cu celălalt, mai generoşi, pentru a ne demonstra că nu am uitat cu totul de acea zonă dubioasă şi tulbure, care se depune undeva în noi precum drojdia, care nu se vede, nu se aude, nu se miroase, nu se pipăie şi care s-ar numi, conform tradiţiei, suflet.

Simt nevoia să curm tonul prea serios pentru un colţ de gazetă şi să rezum o poveste cu tâlc. Cât se poate de adevărată, de altfel; mi-a povestit-o un bun prieten sibian. Bunicului său i-a murit, la 60 de ani, nevasta. După anul de doliu, s-a recăsătorit cu o femeie mult mai tânără, cu care a mai făcut, apoi, şase copii. Pe lângă ceilalţi patru pe care-i avea deja. Ultimul în preajma vârstei de 80 de ani. (Recunosc, cifrele nu sunt exacte, dar nici nu falsifică realitatea.) Când a atins vârsta de 90 de ani, avea deja zeci de nepoţi şi de strănepoţi. Prolific precum bărbaţii din Vechiul Testament, nici nu putea, probabil, să le facă recensământul. Pe la vreo 95 de ani, când s-a simţit slăbit, şi-a anunţat copiii că gata, se sfârşeşte. Aceştia s-au adunat cu toţii la casa părintelui, care era, într-adevăr, palid şi stins. Au acceptat că bătrânului îi sunt numărate ceasurile. Acesta se împăcase senin cu ideea că sfârşitul e aproape, cât să-l atingă cu mâna. Unul dintre fii l-a întrebat cu blândeţe şi cât a putut de grav dacă îşi doreşte cu adevărat ceva, acum, dacă are vreo dorinţă ascunsă, pe care ei, copiii lui, i-ar putea-o îndeplini. Momentul era unul foarte apăsător şi tandru, marcat de o tristeţe blândă, totuşi, cu care te poţi împăca. Bătrânul s-a gândit adânc şi a răspuns foarte sigur pe sine: ”Da, ar fi ceva…” ”Ce?”, au sărit, binevoitori şi emoţionaţi, copiii. Răspunsul tatălui a venit foarte ferm: ”Mentosane”.

Nu ştiu dacă i-au satisfăcut cererea, dar nici nu mă interesează. Nici nu mai are importanţă că bunicul prietenului meu şi-a revenit şi a mai trăit aproape zece ani după aceea. Omul acela avea, pare-se, o linişte de sfânt.

Care e tâlcul acestei poveşti? Unul foarte transparent: când un om îşi doreşte o bagatelă atunci când are certitudinea că sfârşitul e aproape, înseamnă că, în sufletul lui, e împăcat, că a făcut pace cu toate cele lumeşti şi nelumeşti. Cu cele vizibile şi cu cele invizibile. Iar acest lucru i-a reuşit fără să-şi provoace nesfârşite şi complicate procese de conştiinţă, fără să stea în bibliotecă şi să înfulece cărţi grele, fără să-şi formuleze, explicit, cu subiect şi predicat, probleme metafizice. Unii dintre noi ne supunem unei permanente probe, provocându-ne tot felul de experienţe, induse pe cale livrescă, deci artificială, sperând să atingem acea linişte şi nu suntem niciodată siguri că ea ne va fi accesibilă. Vina nu e doar a noastră, ci a prejudecăţilor care provin din educaţie, din modul în care ni s-a desenat, de la bun început, lumea; e greu, de nu de-a dreptul dramatic, să te scuturi de tot ce ţi s-a întipărit pe retină pentru a mai privi către miezul lucrurilor. Pentru a te căuta, altfel spus, nu în afara ta, ci înlăuntru. Eu unul cred că, alături de credinţă (sau ca preambul care disciplinează), literatura poate fi o bună metodă; cel puţin pentru început.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi