Mereu la datorie

Este, după o mereu sporitoare lucrare, o personalitate ce şi-a câştigat locul în galeria iluştrilor magiştri. Înzestrarea sa a dat roade atât de bogate pentru că s-a însoţit de o muncă fără preget. Carol Stanciu este catalizatorul transformărilor pe care le-a cunoscut şcoala medicală ieşeană după decembrie 1989 şi ctitorul Institutului de Gastroenterologie din Iaşi. Generos mentor, reazăm şi salvator într-o carieră prodigioasă al vieţilor miilor şi miilor de oameni, pe Carol Stanciu îl întâlneşti mereu la datorie aidoma unui soldat pe câmpul de bătaie. Membru de onoare al Academiei Române, ales în prestigioase foruri ştiinţifice internaţionale, reprezentant pentru Europa de Est în Societatea Internaţională a Bolilor de Esofag, preşedinte timp de două mandate al Comitetului de Etică al Organizaţiei Mondiale de Gastroenterologie, membru al Colegiului Regal al Medicilor de la Londra, Profesorul se poartă cum îi e portul, adică cum a învăţat de la magiştri săi că trebuie să fie un slujitor al lui Hippocrate, întotdeauna la dispoziţia bolnavilor săi. Deşi e la o vârstă partiarhală, degrevat de obligaţii de serviciu, Magistrul e prezent zi de zi la Clinică, respectând acel ritual ce i-a intrat în sânge încă din vremea când era intern la Clinica condusă de profesorul Strat, maestrul său. Nu face un simplu act de prezenţă, ci, cu o plăcere de o surprinzătoare prospeţime în exercitarea profesiunii sale, ce aminteşte de sacerdoţiu, intră în acţiune. Consultă bolnavi, face investigaţii imagistice, oferă soluţii şi sfaturi de înţelept al practicii medicale. Biroul lui de la etaj e plin de discipoli, care nu-l anturează formal, ci se împărtăşesc fericit din experienţa sa fabuloasă, modelându-se la lumina unui spirt efervescent. Profesorul Stanciu nu face parte din tagma acelora care duc cu ei comoara pe care au agonisit-o o viaţă printr-o muncă temeinică. El are acea nobilă vocaţie a dăruitorului şi opera sa se regăseşte şi în elevii săi. Formează medici, dar cultivă stăruitor şi dimensiunea didactică şi ştiinţifică în specialişti ce înmuguresc sub veghea sa părintească.

Profesorul e o făptură cu multe daruri şi realizările sale importante pe atât de multe planuri, de la cel medical, la cel didactic şi ştiinţific, ce i-au adus o notorietate nu doar naţională, ci şi internaţională, sunt o dovadă vie. Dar deasupra tuturor acestor calităţi, eu aş aşeza-o pe cea a artei vorbirii cu lumea. Ştie, cum puţini o ştiu, să fie doctoral, academic, dar se pricepe de minune să vorbească cu omul simplu, cu bolnavul, care se uită în ochii săi cu nădejdea mântuirii. Are în desagă povara unor ani nu puţini (născut la 17 mai 1937), însă nu-i deloc plictisit, ci stă răbdător de vorbă cu pacienţii lui, cercând şi reuşind să-i lămurească pe limba lor ce au de făcut, pe ce poteci trebuie să apuce pentru a se vindeca. E un exemplu minunat într-o vreme când tehnologizarea a gripat dialogul dintre medic şi bolnav. Această vorbire de la suflet la suflet are o de neegalat valoare terapeutică, care, din păcate, e pe cale de dispariţie, ori dacă mai există a căpătat cel mai adesea o răceală robotică.

Urcat pe crestele cele înalte ale medicinii româneşti, Profesorul nu-şi uită înaintaşii. Nu osteneşte să se plece reverenţios şi recunoscător în faţa memoriei lor şi moştenirii inestimabile lăsate de aceştia. Într-un interviu de televiziune, difuzat în emisiune de la TVR Iaşi, „Divanuri duminicale”, şi inclus în cartea mea „Magiştri ai şcoli de medicină ieşene în interviuri televizate”, apărută în 2016 la Editura „Gr.T.Popa” a U.M.F. Iaşi, Profesorul îi numeşte pe predecesorii săi ca „titani ai medicinii”. „Era perioada marilor profesori. Giganţii medicinii. Profesorul Enescu, profesorul Tudoranu, profesorul Strat, mentorul meu, profesorul Buţureanu, profesorul Chipail, ca să nu mai vorbesc de profesorul Râşcanu. Profesori care în momentul de faţă, eu nu vreau să supăr nimeni, sunt şi eu profesor, nu se mai găsesc decât în cărţi de istorie. Marii profesori de atunci nu-i mai întâlneşti decât acolo. Am spus-o şi am şi scris-o. Pregătesc acum un articol cerut de o revistă de medicină din străinătate, intitulat „Adio profesor". Repet, nu jignesc pe nimeni, avem acum sute de profesori, dar nu se suprapune perioada de acum cu cea de atunci. Era perioada giganţilor în medicină. Profesorul Chipail opera totul. La fel, profesorul Buţureanu. Era atunci epoca marilor profesori. Ei reprezentau un factotum.”

Profesorul Carol Stanciu, transilvanul, se identifică până la contopire cu cetatea Iaşilor. A ajuns la Iaşi, cum îmi istorisea în acelaşi interviu, graţie profesorului său de limba şi literatura română Ion Lăncrăjan, de la Alba Iulia, care i-a insuflat iubirea pentru Iaşi şi marile lui figuri spirituale. Voia să dea admitere la Filologie, la Universitate, dar jocul întâmplării şi destinului l-a dus la Medicină, unde s-a rostuit strălucita sa carieră. Aici s-a plămădit şi ataşamentul pentru Iaşi. Carol Stanciu devenit în timp una dintre emblemele cetăţii. Iaşii au un loc special în inima sa, cum a mărturisit-o în acelaşi pomenit interviu: „Am avut norocul, am venit în Iaşi, istoria e lungă şi nu vreau să merg acum pe urmele ei, dar mă simt dator să subliniez că m-am ataşat Iaşului, am rămas în Iaşi, sunt ieşean. Dorul de Iaşi m-a însoţit în permanenţă când am lucrat în străinătate vreme de aproape trei ani. Pe unde am fost, am colindat lumea asta la multe universităţi şi şcoli de medicină, am vrut întotdeauna să mă întorc al Iaşi. Am fost dorit să rămân în altă parte şi înainte de 1989, era posibil să fi avut eventual şi o altă evoluţie, dar m-am legat de acest oraş şi nu am conceput să-l părăsesc. Îl consider în continuare locul cel mai frumos şi mai atractiv din întreaga ţară. Nu vreau să spun cuvinte mari. Eu cred, ca unul ce mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii aici, că este o datorie să cultivăm acest patriotism regional”.

În arborele cel venerabil s-a mai rotunjit un cerc. Anotimpul patriarhalităţii, în care se află profesorul Carol Stanciu, îl găseşte ca de obicei la datorie, plinind exemplar o vocaţie, cea a tămăduirii trupeşti şi sufleteşti. Vivat, Crescat, Floreat!, rostim în semn de binemerită omagiere.

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist