Caută 
1 MIN
Nu sunt un observator din cale afară de atent, şi nici obsedat ca unii, al localelor noastre din capitală. Oricum, jocurile, după o schemă mult încercată (şi din câtă experienţă ajungi să aburci în cârcă după aproape trei decenii de, cică, democraţie), sunt demult făcute. E aproape un fapt consumat că la Primăria Chişinăului va succede un om de-al atotputernicului miliardar („oligarh” e un termen cam difuz, în orice caz, vădit eufemistic prin ocultarea halucinantei – într-o ţară ca a noastră – realităţi pecuniare).
Unele lucruri însă ţi se bagă ele însele, cu o stranie şi agasantă insistenţă, în taste. Cazul competitorului Munteanu, de la liberali, despre care am scris aici săptămâna trecută. În termeni care, evident, n-aveau cum să-i placă, nici lui, nici ortacilor din staff. Dar presa nu e obligată să opereze cu mănuşi albe: nu văd de ce am menaja prostia patentă şi orgoliul – materie inepuizabilă pe-aici, probabil şi pe la case mai mari – închipuiţilor din areal. Păcat, helas, că media e robotizată în funcţie de patron, de variile conjuncturi: am făcut din echidistanţă o unealtă a tranzacţiei cu propria conştiinţă, de fapt un căluş în gura pornirii fireşti de a pune mâna pe ciomag. Ceea ce ar putea să semene, foarte vag, cu pamfletul (ca mod de a mai dezumfla ego-urile mult prea tumefiate ale unora) e drămuit la sânge, verificat întru efect, ca să nu care cumva să căşuneze. Scrisesem mai demult, pentru un site de la noi, o notă despre poponari, numiţi în text chiar aşa. Sancta simplicitas: „Nu ţi-l pot publica, ne dau în judecată şi am putea fi obligaţi să plătim cinci mii de dolari amendă!”, mi-a zis timorat patronul. Adică trebuie să-i spun, musai, „minoritate sexuală” sau cu alt eufemism, menit să bage cât mai adânc în ceaţă scârbavnica – neuitata vorbă a Mavrocordatului – realitate.
Politicul şi-a tras principiul la indigo: ce vedem apărând ba ici, ba colo are, chiar şi în accentele mai dure, aerul de menaja, criticile sunt, horribile dictu, prevenitoare, cu o bizară patină de amabilitate, chiar şi atunci când sunt lansate din tabăra adversă. Poţi recolta destulă materie ulcerată la adresa candidatului DA (o abreviaţie prescurtată de la kiometricul Partidul Politic „Demnitate şi Adevăr”) la funcţia de primar al capitalei, Andrei Năstase. Cu tot soiul de „dezvăluiri”, unele pretinse, altele, probabil, strict conforme cu adevărul. Nicăieri însă, spus net, fără laşe precauţii, o impresie aşa-zicând asimilată despre personaj. E tot tămâiat ca „lider al opoziţiei din stradă” (deşi, cu nişte gologani – care-ţi vin, de exemplu, de la fugarii în Germania Ţopa – e aproape o nimica toată să aduci nişte figuranţi de prin raioane, ca să fac tam-tam în faţa guvernului au parlamentului), ca om ca face insomniile miliardarului – într-o gradaţie apoteotică ce scontează, cum să nu, o figură providenţială, de salvator de naţie. El, citeam deunăzi pe-un site al băjeniţilor la Merkel, e singurul de care se teme oligarhul, singurul care-l poate mătura de pe scena politică etc.
Nu ştiu cine pune botul pe gogoşile astea. Probabil există naivi. E suficient însă – le-aş atrage tuturor acestor „fani” atinşi de o inexplicabilă cecitate atenţia – să-l priveşti la câte o emisiune a celor doi oligarhi (mai mărunţi, ce-i drept, şi, în lanţul trofic, pradă aproape legitimă pentru Oligarhul cel Mare – majusculele astea le am din editorialul unui vajnic analist al fenomenului estic), ca să înţelegi ce comun este insul. Nu s-a auzit despre el că a făcut avocatură decât după ce-l văzurăm vociferând în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Faima de meseriaş, când eşti de calibru, de regulă te anticipează, aici e cam pe dos, de unde şi interesul, cât se poate de firesc, al presei pentru imobilele (unul de milioane) al „providenţialului”. Dar să admitem că şi le-a câştigat prin contracţia neuronilor: chestiunea, repet, e a impresiei detestabile pe care o produce. Sigur, a te lua de presă, a-i bălăcări pe preopinenţi, a îndruga aferat verzi şi uscate la ore de mare audienţă sunt, vorba oengiştilor, practici curente pe-aici. Şi fiind curente, diferenţa o face stilul, câtimea de carismă, lipsă cu desăvârşire la acest avocăţel care a dat de gustul parailor şi a ajuns să-şi închipuie că poate fi un om politic pe plai.
Nu discut aici toxicitatea unei afirmaţii care, acum doi ani, a făcut mare zarvă prin părţie locului: cum că duşmanul de moarte al oligarhului va pune, odată ajuns la putere, batista pe ţambal în ceea ce priveşte cursul pro-european al republicii: puseul ăsta de mărire indică o valoare intelectuală invers proporţională. Pro-europenii noştri din opoziţie şi-au dat cu stângul în dreptul desemnând, pentru un scrutin atât de important – având în vedere parlamentarele din toamnă – un perdant cu aere de mesia.
Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova
