Meşterul Manole

De la rodiile pe care copiii la savurează în nisip, la inundarea scenei în roşul sângelui prin light design, cromatica devine puternică atunci când subliniază o idee puternică: numai o jertfă umană ar putea face ca edificiul construit să fie durabil în timp, să reziste oricăror intemperii şi să uimească prin frumuseţea sa. În rest, nuanţele predominante sunt cenuşii, vag albăstrii, gri, atenuând senzaţia de spectacol în alb şi negru, mediind cromatic între cele două extreme, armonizându-le, în acord cu gnosticismul afirmat la nivel teoretic.

Manole reprezintă raţiunea prin excelenţă, el pune în discuţie ceea ce alţii primesc prin visuri revelatorii sau îi transmit prin sfaturi: dacă edificiul e să fie consolidat prin jertfă, e de neînţeles de unde provine solicitarea jertfei, partea binelui (divinitatea) e incompatibilă cu un asemenea mijloc, iar partea răului (diabolicul) e incompatibilă cu scopul acesteia. Însă, şi aici intervine gnosticismul, raţionarea nu îşi are rostul dacă răul şi binele nu sunt decât două feţe ale aceleiaşi monede, iar ceea ce ne-am învăţat să asociem cu lumina sau cu întunericul şi să le opunem în religia ori morala noastră – doar perspective diferite asupra uneia şi aceleiaşi realităţi ontologice. Nu ni-l putem imagina pe Dumnezeu crud şi nici ilogicitatea unei jertfe de sânge cerute de puterile întunericului nu ne e pe plac, dar poate că, lăsând deoparte prezentul, şi privind lucrurile din afara orizontului de înţelegere preluat prin tradiţie, am putea ajunge la sensul vorbelor stareţului Bogumil (o figură deopotrivă grotescă şi înţeleaptă, interpretată cu versatilitate şi cameleonism de Ionuţ Caras).

La limita dintre mitologic, metafizic, etic şi estetic, Măjeri preia meditaţia blagiană despre sensul creator al omului, integrând-o unor discuţii mai largi, având în vedere raportul dintre spirit şi materie, opoziţia dintre timp profan şi timp sacru şi chestiunea sacrificiului ca mijloc de atingere a scopului artistic, singurul scop care-şi înnobilează mijlocul, în contextul filosofiei acestuia, prin introducerea monologului amfitrioanei Miriam Cuibus: "Prin graţia artistului, materia se transcendentează astfel pe sine", "Artistul e Mântuitorul materiei", "Singurul scop absolut al omului este creaţia", "Numai acest scop sfinţeşte şi mijloacele", Tot ceea ce face artistul e pentru a "revela misterul cosmic", pentru "a trăi întru mister şi pentru revelare", modul specific de a fi în lume al omului, opus lui "a trăi întru imediat şi pentru securitate".

Un citat din Nietzsche încheie monologul şi aduce în discuţie ideea salvării prin artă: "Arta este singurul surâs al tragediei noastre". Doar arta conferă sens şi valoare existenţei omului, iar mântuirea prin artă e pusă mai presus decât mântuirea prin cuplu. La Blaga se vorbeşte de nimicnicia trupului omenesc hărăzit viermilor şi de nevoia unei jertfe prin care trupul de carne pieritor va trece în trupul bisericii care e veşnic. Dar din spectacol şi concepţia regizorului, care face apel la citatul menţionat, reiese că ridicarea bisericii nu e un act religios, ci unul eminamente estetic. Sacrul este cu adevărat posibil doar prin intermediul artei, iar jertfa e admisă pentru că arta e mântuitoare.

Prin pierderea Mirei şi a copilului nenăscut, Manole pierde o lume întreagă şi se simte trădat de toţi, e crucificat sufleteşte, soarta sa e asemănată de Blaga cu cea a lui Iisus, dat fiind că îi atribuie celebrele vorbe ale Mântuitorului ("Doamne-Doamne, de ce m-ai părăsit?"). Nu întâmplător, deoarece jertfa a ceea ce are mai de preţ va fi urmată de jertfa de sine. Sorin Leoveanu reuşeşte să surprindă aroganţa şi mândria lui Manole (el este un meşter celebru, un ales în tot ceea ce face, un lider printre ceilalţi zidari, un magician al ridicării de mănăstiri) la care se adaugă, absolut magnific, suferinţa extraordinară şi neputinţa sa de a schimba destinul său creator, în numele căruia e nevoit să sacrifice ce preţuieşte cel mai mult pe lume.

La nivel uman, el e pus în situaţia să aleagă între două iubiri, între două biserici, între două meniri. Nu pistoalele ori ameninţările domnitorului îl sperie pe Manole (că veni vorba, actualizarea e curajoasă şi conferă un plus de dinamicitatea narării scenice). Ci incapacitatea de a rămâne cu cele două mari iubiri ale sale: vocaţia şi iubita. Iar din acest punct al discuţiei, observăm cum Manole, în interpretarea lui Leoveanu, dincolo de poveste, de mitologie, nu mai e doar cel mai bun în ceea ce face, artistul exemplar, ci, profund uman, e doar cel ce trăieşte sfâşierea de a nu reuşi să păstreze două iubiri. Iar actorul clujean trăieşte intens pe scenă chinul imens al imposibilităţii de a alege. Câte alegeri nu suntem nevoiţi să facem, chiar şi astăzi, cu riscul de a ne zidi în noi înşine şi anestezia propriul suflet?

Mira, în interpretarea  Rominei Merei, e rebelă, o zvârlugă, ludică, zglobie, plină de viaţă şi neastâmpărată. Ea e opusul lucidităţii meşterului, soţul ei de şapte ani, e prototipul sensibilităţii feminine într-un sens zănatic. Ea trăieşte viaţa aşa cum îi apare, ca într-un joc. De aceea, metafora vieţii ca joc e răsturnată atunci când se impune zidirea ei. Metafora morţii ca joc, cu implicaţii profund filosofice la Blaga, e transpusă spectacular de Măjeri (Arhanghelul purtând haina Mirei, întregul arsenal scenic, nu lipsit de exagerări, spre final). Conştiinţa ei survine pe măsură ce cade vălul iluziei de pe jocul dramatic. Şi Romina Merei reuşeşte cu brio şi cu glasul, şi cu lacrima, şi cu mimica să facă trecerea de la ludic la dramă.

(Meşterul Manole de Lucian Blaga, scenariul şi regia: Andrei Măjeri, distribuţia: Sorin Leoveanu/ Manole, Romina Merei/ Mira, Ionuţ Caras/ Stareţul Bogumil, Radu Lărgeanu/ Găman, Mihai Florian-Niţă, Cosmin Stănilă, Radu Dogaru (meşteri), Miriam Cuibus/ Amfitrioana spectacolului, Ioan Isaiu/ Vodă, Anca Hanu, Sânziana Tarţa (solii), Ruslan Bârlea (umbra lui Manole), Cristian Rigman (Arhanghelul), Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Irina Wintze (femeile), Dragoş Bârlea, Tudor Corb, Teodor Pop-Curşeu, Alex Todea (copiii), decor şi video design: Mihai Păcurar, costume şi styling: Lucian Broscăţean, mişcarea scenică: Sinkó Ferenc, pregătirea muzicală: Incze G. Katalin, Teatrul Naţional Cluj-Napoca, premiera: 9 iunie 2018)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)