Metamorfozele de zi şi de noapte ale lui Florin Faifer

În curând, îmi spunea pe vremuri prietenul şi colegul meu de breaslă, Florin Faifer, nu ai să poţi spune nici bună ziua fără să fii caracterizat drept retrograd.

Categorisit pentru ce? îl întrebam cu nedumerire. Pentru faptul că dai bună ziua fără să-ţi scoţi şapca sau pălăria de pe cap? îl întrebam.

Da, pentru faptul că dai bună ziua, răspundea Florin. Şi adăuga, zâmbind în felul său caracteristic, un pic strâmb, muşcându-şi uşor colţul gurii în partea dreaptă şi oftând uşor: De fapt, poţi să-ţi ridici şi pălăria, şi şapca, ba chiar să faci şi-o plecăciune, de eticheta asta nu vei putea scăpa uşor. Eu, unul, sunt păţit. De aceea prefer să stau închis în casă, decât să mă plimb pe străzi. Iar când mă plimb, mă opresc la fiecare colţ, privind în stânga şi în dreapta, şi dacă văd un cunoscut, fac drumul înapoi.

Chiar aşa? îl întrebam.

Da, chiar aşa, răspundea Florin. Şi să nu crezi că scap uşor, căci mergând pe calea întoarsă, nu fac nici trei paşi şi mă trezesc că dau nas în nas cu un alt intrus, şi atunci n-am ce face, şi-mi scot pălăria şi caut să mă strecor pe lângă el, prefăcându-mă că sunt grăbit. Dar intrusul îşi dă seama de tertipul meu şi mă apucă de gulerul pardesiului, zicând: „Ia, stai, aşa, Florin, că tocmai voiam să te întreb ceva. Unde alergi, de ce atâta grabă?” Şi atunci, încearcă să mai scapi. Încearcă să te fofilezi, dacă mai poţi…

Asta se întâmpla pe la mijlocul anilor nouăzeci, când amândoi lucram la secretariatul Naţionalului ieşean, şi nu se arătau nici un fel de semne ale degringoladei de acum. În ciuda tranziţiei, Lumea era ceva mai liniştită. Puteai, la o adică, să-ţi exprimi părerea liber, fără să fii categorisit într-un fel sau altul. Acum nici nu apuci să ridici un pic glasul şi imediat îţi sar în spate, umplându-te de noroi. Ori eşti cu ei şi te aliniezi în front corect, ori nu eşti, şi atunci eşti împins la margine, într-un fel de con de umbră, din care nu vei mai putea ieşi nici măcar în ziua de apoi.

Prevăzător din fire, Florin Faifer, presimţind pericolele ce se iţeau din viitor, în loc de bună ziua, spunea bună seara tuturor.

De ce faci asta? îl întrebam.

E mai bine aşa, crede-mă, Nichita, îmi răspundea cu tristeţe neaşteptată în glas Florin. Poate că tu eşti ceva mai avântat, dar eu vreau să mă conformez de pe acum vremurilor pe care s-ar putea să nu le mai prind.

După care adăuga: Nu ştiu cum să-ţi spun, Nichita. Dar am aşa o vagă senzaţie că n-o să le mai prind… Şi poate că e mai bine să nu le prind. În privinţa viitorului, m-am resemnat de mult. Eu sunt un nostalgic. Trăiesc în trecut. Deşi, cum să-ţi spun, nici trecutul ăsta nu-mi oferă cine ştie ce satisfacţii, ci, aş spune, dimpotrivă. Dar m-am obişnuit cu el, m-am obişnuit cu mustrările mele de conştiinţă. Ele fac parte din modul meu de-a fi. N-aş putea trăi fără ele.

Şi ajungând cu confesiunile aici, Florin adăuga: Gândeşte-te şi tu, Nichita, cum aş putea să trăiesc în viitor, odată ce acolo n-aş avea nici un fel de amintiri şi, prin urmare, nici un fel de mustrări de conştiinţă? Sau te pomeneşti că poate aş avea. Ce zici?

Cred că ai avea, îi răspundeam.

În teatru, Florin Faifer nu avea duşmani. Era simpatizat de toată lumea. Şi de actori, şi de regizori, de scenografi, dar şi de maşinişti. Chiar şi femeile de serviciu îl iubeau în felul lor. Şi nu numai femeile de serviciu, ci parcă şi măturile lor, cărora, Florin le aducea câte un bucheţel de flori, scriindu-le, pe şerveţele, şi mici răvaşe de amor, cum le scria şi celorlalţi salariaţi ai teatrului, indiferent de funcţie şi sex.

Când îşi făcea apariţia pe scări, strângându-şi cu oareşicare înfrigurare taşca la piept, portarii se grăbeau să-i deschidă uşa, poftindu-l înăuntru.

Bună seara, le spunea Florin. Uneori chiar noapte bună.

Oamenii erau obişnuiţi cu ciudăţeniile sale, nu se supărau şi nici nu se mirau că Florin le urează noapte bună, la o oră atât de matinală.

Aşa e el, un pic mai ciudat, îşi spuneau. Dar fără ciudăţeniile astea, Florin Faifer nu ar mai fi fost Florin Faifer, ci doar Florin sau doar Faifer.

Când venea la slujbă, Florin trecea mai întâi pe la cabinele actriţelor, acolo le lăsa pe măsuţă câte un bileţel roz, frumos parfumat, cu o declaraţie de amor, cerându-şi la sfârşitul scrisorii iertare de îndrăzneala lui. Şi tot acolo, pe bileţel, mai într-o parte, adăuga: „Credeţi că sunt destul de îndrăzneţ? Nu vă deranjează timiditatea mea? Să aveţi parte de o seară bună?!”

Ce s-o fi ales din bileţele lui de dragoste nu am idee. Ce-au făcut actriţele cu ele? Le-au strâns mai întâi la sân, apoi le-au închis în nişte casete parfumate? Sau s-au enervat şi le-au făcut bucăţi-bucăţele, apoi punând mâna pe făraş le-au aruncat în coşul de gunoi. Nu prea aş crede că au făcut lucrul ăsta.

Jocul cu bileţele parfumate nu era pentru Florin Faifer un simplu joc. Îi plăcea să se amuze. Şi, totuşi, unele dintre aceste scrisorele aveau un efect neaşteptat. Câte o actriţă îi pică cu tronc. Şi astfel Florin Faifer devenea victima propriilor sale declaraţii de amor. Simţindu-l că s-a îndrăgostit, actriţele îl jucau pe degete, punându-i răbdarea şi sentimentele la încercare. Făceau din el orice. Unele îl invitau în alcov, unde îl rugau să aibă grijă de căţeluşele şi pisicuţele lor, în timp ce ele plecau la rendez-vous. Mai erau însă şi cele care se îndrăgostea de Faifer. Atunci Florin intra în panică, dispărând zilele din teatru. Prefera să nu fie văzut de nimeni. Însă obişnuinţa de-a scrie bileţele îi dădea mereu ghes să iasă din bârlog. Retras în propria sa garsonieră, situată nu departe de locul în care Nestor Heck l-a fotografia la Iaşi pe Eminescu, Florin Faifer nu se putea debarasa de năravurile pe care le dobândise după ani grei de trudă lustruindu-şi mereu pana epistolară. Cu cât se străduia să nu scrie, cu atât mâna sa nu mai găsea astâmpăr şi aşternea, ca în transă, câte un bileţel de amor adresat vreunui căţeluş sau vreunei pisicuţe creţe, de care prindea drag. Erau însă zile în care Florin Faifer, plictisindu-se de ceilalţi, îşi scria lui însuşi, ascunzând cu mare grijă bileţele în sertar. Să se fi îndrăgostit Florin de propria sa imagine răsturnată în oglindă? Tot ce e posibil. Oricum, Florin era atât de obsedat de ele, încât de multe ori se scula noaptea şi umblând pe întuneric ca un somnambul, le lua de la locul lor şi le aşeza sub pernă, apoi, bolborosind o frază greu de înţeles, se culca la loc, strângând perna la piept.

De multe ori, Val Condurache, care ocupa atunci funcţia de director, ne chema în cabinetul său directorial şi-l ruga pe Florin să-i arate ultimele sale bileţele de amor compuse pe holurile teatrului. Atunci Florin se fâstâcea, zicând:

Ştii, Val, spunea el, eu nu mai scriu de mult bileţele de amor. Am avut de pătimit din pricina lor.

Păcat, zicea Val. Mare păcat, dacă ai fi continuat, ai fi putut scrie un roman epistolar teatral. Ai talent… Ai stil. Pari ieşit din mantia personajelor lui Gogol sau mai degrabă din carapacea de ţestoasă a eroilor cehovieni. Nu-ţi sunt străine, ce-i drept, nici ouăle fatale ale lui Bulgakov, nici demonii lui.

Te înşeli, dragă Val, răspundea Florin. Eu sunt un spirit mărunt, un personaj fără sare şi piper. Nu există nici un fir luciferic în mine de care să mă agăţ ca să pot ieşi la suprafaţă.

Dar bună ziua, poţi să spui? îl chestiona Val.

Nu pot să spun decât bună seara sau noapte bună, răspundea Florin. Ziua e prea luminoasă pentru mine.

Îmi aduc aminte cu tristeţe de ieşirile, de hachiţele, de ifosele şi de cuvintele lui întortocheate, dar plin de haz; ele mi-au rămas adânc întipărite în memoria afectivă.

După cum mi-a rămas în minte şi previziunile sale sumbre privind nesiguranţa zilei de mâine, zi pe care el spunea că n-o va prinde…

Oare cum ar fi salutat azi Florin să nu devină bătător la ochi pentru cei aliniaţi din punct de vedere ideologic corect? Ar fi avut curajul să rostească bună ziua?

Din păcate, Florin Faifer nu a mai prins vremurile pe care le-a prorocit.

Îl văd parcă şi acum strecurându-se ca o umbră pe coridoarele Naţionalului şi spunând oricui îi ieşea în cale, chiar şi pereţilor ce se întâlneau la colţuri, cu o voce umilă: „Bună seara, mă scuzaţi, domnilor, că exist…”

Mărturisesc că am încercat de multe ori atunci când trăia să intru în pielea lui. Ba chiar am încercat, retras în obscuritatea camerei mele, să scriu bileţele de amor adresate actriţelor din teatru. Încercările mele s-au soldat, după cum era de aşteptat, cu un eşec pe toată linia. Noroc că m-am oprit la timp, altfel aş fi pus toată lumea teatrului pe urmele mele. Nimeni nu m-ar fi iertat, nici pisicuţele, nici căţeluşele, şi cu atât mai puţin actriţele teatrului. M-am şi închipuit, deseori, în această ipostază. Alergam pe culoarele teatrului urmărit îndeaproape de trupa de actori şi actriţe cu părul prins în bigudiuri după mine. Încercam să m ascund după decoruri, coboram în cuşca sufleorului, intram şi în ghereta portarului, mă ascundeam şi după propriul meu deget: nu apucam însă să-mi trag sufletul şi să-mi şterg transpiraţia ce-mi curgea din abundenţă, că eram deconspirat şi supus unui supliciu greu de imaginat.

Nu aveam nici inteligenţa, nici farmecul, nici umilinţa, nici histrionismul lui Florin Faifer ca să stârnesc admiraţie şi nu oprobriul public.

Florin era o enciclopedie. Era la curent cu toate cancanurile, cu toate mişcările din culise. Ar fi putut scrie, într-adevăr, un roman teatral, cum îl îndemna Val Condurache, dar n-a fost să fie.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist