Microfonul la sate

Dar, fie cum or fi ele, nu este nuntă care se respectă, nu este cumătrie mai de Doamne-ajută, în care naşul să nu strige urările&sumele adunate în microfon; apoi mai sunt microfoanele de la manifestaţiile populare şi electorale, de la discoteci, din maşinile urlătoare sau bubuind din cupolele bisericilor.

Da, din cupolele bisericilor, căci de câţiva ani încoace, nu trece sărbătoare lăsată de la Dumnezeu, d-apoi cununiile, d-apoi morţii (iar la noi mor ca muştele, nu se răceşte bine unul, că urmează altul), fără să nu ţi se urle în urechi toate slujbele de la Alfa la Oneaţă, vorba unuia. Oamenii bisericii au început să se închine Măriei Sale Microfonului mai abitir ca Domnului Dumnezeului Nostru. Dascălii îşi smulg microfonul unul altuia şi răcnesc cât ce pot în el cuvintele sfinte, la fel cum patronii de prin mahalale, în aşteptarea clienţilor, pun mititeii la grătare şi dau la maxim difuzorul cu baragladine maneliste. Din spusele părintelui, care cântă mai moderat, se mai înţelege ceva-ceva, din cele ale dascălilor însă, care ţin microfonul drept la gură, gata să-l înghită, se aude doar un bubuit înfricoşător, ca la venirea vremii aceleia, a vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu. Ce mai, în biserică e ca într-o discotecă; mai lipsesc doar urletele credincioşilor, cum urlă fetişcanele pe la discoteci, parcă muşcate de şarpe. De-atâta huiet până şi sfinţii de pe ziduri şi din icoane sunt tari de urechi. Sfântul Nicolae a ajuns surd toacă şi nu mai aude rugile oamenilor. Calul Sfântului Gheorghe, spăimântat de bubuitul cântărilor, s-a întors cu, scuzaţi, coada către balaur. Iar Maica Domnului e mai roşie şi mai ruşinată ca niciodată.

De-atâta zgomot, câinele meu Bambucea urlă incontinuu, iar când cu molifta postului, ca din senin, era mai să rupă nişte anterie. Un vecin mă sfătuieşte să-i fac de petrecanie, ca să-l scutesc de dureri, săracu’! Femeile din sat n-or să aibă ce înroşi de Paşti, pentru că găinile, gâştele, curcile şi celelalte cobării se ouă tot mai prost, presupunându-se că orătăniile sunt stresate din cauza urletelor. Cât despre oameni, ce să mai spun! Tot ascultând slujbele, pare că sunt cam duşi. Pătrunşi de cântările sfinte, consătenii mei au ajuns să vorbească oarecum biblic. La magazin au loc discuţii de genul: "Dom’Liviu, aveţi pâne?" Răspuns: "De la Domnul să cereeem!" Nenea Vasile: "Ai fiert fasolele, Ileano?" Tanti Ileana: "Acum şi pururea şi-n vecii vecilooor!" Întrebat de o reporteriţă cum s-a desfăşurat campania electorală, primarul a răspuns anapoda: "Cu moartea pre viaţă călcââând. Şi celor de la blocuri viiaţă dăruindu-leee!" Ţiganii veniţi după flori întreabă: "Cum daţi zarnacadelele?" Sătenii îşi uită interesul şi răspund: "Domnul a dat, Domnul a luat, în veci fie numele Domnului binecuvân-taaat!"

Şi cei care au treburi prin sate cunosc slăbiciunea sătenilor pentru microfoane, astfel că se utilează în consecinţă. Prin sat vin camionete cu diverse mărfuri: pui, cartofi, fructe, harbuji şi tot ce n-au reuşit să vândă şmecherii în pieţele din oraş. Asta se ştie, dar tot se mai găseşte câte-o babă chioară să le cumpere marfa. Pe urmă, sunt şi avantaje. E mai comod, de pildă, să cumperi pui "zburaţi", cum li se zice, fără să-ţi mai baţi capul cu transportul lor (asta în ideea că n-ai maşină). Numai că se întâmplă că puii "zburaţi" nici gând să zboare, ba nici cu mersul pe două picioare nu se descurcă, că-s amărâţi de tot, parcă abia-s ieşiţi din etuvă, cu ochii bleojdiţi, chiori ori chiar orbi, cu o bumbăreaţă de găinaţ la fund şi plini de sânge, că bieţii pui au stat îngrămădiţi ca-n lagărele morţii în cuşti, mâncare li s-a dat pe sponci, aşa că, rahitici şi lehămesiţi de foame, au început să se ciupească în cap unii pe alţii şi să se umple de sânge ca la lupte k1.

În fine, asta-i marfa – n-avem ce face. Găinile de ouă par cam cloşte răsclocite, nişte cobării alb-murdare, chioampe şi cu nişte talapatiţe, că de-abia merg, de parcă-s moşnegi cu vătămătură.

Cât priveşte porumbul, e mai mult un cucuruz-scoromnic sau de cel încruzit de zici că-i în ţinte, numai "babe" ştirbe şi gâgâlici în lapte. Degeaba strigă şmecherii în microfon: "Ia porumbul cu viagra/ Ca să mulţumeşti pe baba", că porcul îşi întoarce sfârla, când vede aşa gâgâlici alb-cenuşii şi putregăioase.

Aşa că vine camioneta cu marfă şi urlă unul în microfon, de zici că scula-i furată din gara Urlaţi – nimic nu se înţelege. Îşi strigă ăla marfa, dar trebuie să fii înzestrat cu o ureche foarte fină, ca să înţelegi sunetele emise, cred că şi Chopin sau Debussy, cu urechile lor suprasensibile, ar avea probleme să înţeleagă ceva. Aşa că îşi ascut oamenii urechile cât ce pot, dar tot încurcă vorbele urlate în microfon: "Hai la var!" parcă sună "Hai la măr!", iar "Cartofi, cartofi, cartofi!" sună a "Pantofi, pantofi, pantofi!"

Şi, iacă-tă, asta-i povestea cu microfoanele la noi în sat!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist