Mihăiţă

Aveam în casă un portret al Voievodului de Alba Iulia, aşa că acel Mihăiţă mi se părea cel mai potrivit din lume. Mai mult, se potrivea şi cu figura Regelui din tabloul de la şcoală, prezent, alături de cel al Reginei Mamă, pe peretele clasei din spatele catedrei, la care ne aţinteam ochii, atunci când, la începutul orelor, cântam „Trăiască Regele!", „Trăiască Patria!". Şi am ţinut minte nu numai melodia, ci şi cuvintele; am cântat din nou imnul, în întregime cred, cândva, prin 1990, împreună cu un coleg mai în vârstă, în autobuzul ce ne aducea în ţară după o primă vizită în fosta Basarabie. Spre uimirea şi delectarea prietenilor de la Chişinău care veneau la Iaşi.

► Peste timp, îmi dau seama că nimic nu putea arăta simpatia celor de vârstă împlinită în anii ’50 faţă de tânărul rege decât dezmierdarea numelui, nu doar ca asimilare de spiritualitate, ci chiar producând un uşor orgoliu protector: de mic, regele trecuse prin atâtea, era întruchiparea copilului şi, apoi, a tânărului obişnuit, preocupat de bărcuţe, respectiv de motociclete şi avioane, nu tu ţanţoş, nu tu încrezut, vorbind normal despre cele obişnuite, pe înţelesul tuturor…

► De fapt, felul cum vorbea şi atunci este doar o proiecţie, pe imaginea blândă şi detaşată, a interviurilor de după 1990, întrucât, din trecut, avem doar poze şi secvenţe de jurnal de actualităţi, de la o festivitate, de la o inspecţie pe front. Dar proiecţia are valoare de autenticitate incontestabilă ca registru şi ca vocabular, întrucât rememorările se suprapun peste anii Mihăiţă şi peste fapte şi trăiri din acei ani.

► Incredibile la primul impact, iată câteva turnúri autentic populare; incredibile, deoarece interviurile din care spicuim exemple sunt cu Majestatea Sa Mihai I, constant rege al României: „La Brioni (acum este în Croaţia) toată ziua eram în apă"; devenit din nou prinţ moştenitor la nouă ani, se pare că Mihăiţă a fost mulţumit când a scăpat de această constrângere: „Mă săturasem să port pantaloni lungi şi pălării incomode şi să mă duc în locuri unde nu voiam să merg…; mama mă învăţa să dau mâna cu cutare sau cutare"; „În Kenya am făcut o grămadă de fotografii"; „Cu Wagner (compozitorul) nu m-am împăcat niciodată"; „X avea reputaţia că la un concert desfunda două-trei piane" (râde discret); „Chestia cu excomunicarea s-a şters, s-a uitat" (aşadar cu preocuparea să înţelegem şi noi ce a vrut să spună); „Sistemul capitalist (fără a merge la extreme, că şi acolo sunt buclucuri) este un sistem economic foarte puternic". Expresii similare şi în caracterizarea unor figuri importante ale timpului: „Hitler o luase razna!…; Atitudinea lui intimidantă m-a deranjat precum apa penele raţei. Nu m-a atins" (o turnură personală evocând expresia „ca raţa pe apă").

► Locuţiunile aproximării (este vorba, totuşi, despre lucruri şi evenimente din urmă cu decenii!) sunt frecvente: „Se discutau fel de fel de chestiuni despre ce-i în lume şi nu ştiu ce şi pe dincolo"; „am vorbit cu el şi, între piloţi, una-alta, nu ştiu ce, am ajuns la o înţelegere"; „se mai găsesc, pe ici pe colo, să spunem aşa…". Dar, în multe cazuri, intervine chiar glosa: „în batalionul de gardă erau ofiţeri aleşi pe sprânceană din ţară, cei mai buni"; „ca rege, nu ai legături cu sforăriile astea, cu politica". Iar cuvântul ivit spontan poate fi „pipăit" stilistic şi, faţă de registrul comunicării, legitimat, prin indignare: „Căpitanul (care agresase un soldat), om simplu probabil, un prostănac, să mi se ierte cuvântul". Sau dat fiind că se impune ca termen tehnic: „(la instrucţie) trebuia să te târăşti pe burtă… (cu sfiiciune) Nu-i frumos cuvântul ăsta".

► În mediul familial al Regelui se va fi vorbit franceza şi engleza; şi, atunci, de unde, oare, astfel de expresii şi de cuvinte? Sigur, „Pe burtă, târâş marş!" este din timpul instrucţiei, din Bucegi, de la batalionul de gardă; dar bucluc „neplăcere" şi celelalte? Sociabilul Mihăiţă a avut, la clasa de la Palat, drept colegi copii din toate regiunile ţării, companionii jocurilor din pauză de la şcoală fiind de condiţii sociale diverse; la garajul la care fugea ori de câte ori se ivea ocazia erau şi mecanici români. Iar la Săvârşin discuta cu plăcere cu manipulantul bacului de peste Mureş; o dată l-a luat cu el în avion, ca să vadă şi acesta, de sus, împrejurimile. Probabil niciunul dintre asemenea interlocutori nu se sinchisea de limba literară: româna lor era cea populară, vorbită. Şi, astfel, prin enunţuri din interviurile Regelui, pătrundem în microcosmosul limbajului colocvial românesc de la jumătatea secolului trecut, păstrat în fondul pasiv al monarhului în ipostaza Mihăiţă!

► Astăzi, dintr-o perspectivă de coresponsabilitate morală, hipocoristicul în discuţie ni se asociază, nu doar lingvistic, cu imaginea tuturor acelor Mihăiţă care ne-au populat ori numai ne-au intersectat existenţa, spre amintirea celor de bine.

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi