Mitologicale

► E cel puţin ciudat, citind o Antologie lirică, recent apărută (Gîndul şi şoapta), să te descoperi, oarecum portretizat, într-un timp auroral şi aproape imemorial. Desigur, îl ştiam, poemul, la vremea apariţiei dintâi (1976, în volumul Aniversarea unui crin), dar autorul, Titus Vîjeu, bănuind că l-am uitat, mi l-a (re)trimis acum, insinuat într-un splendid aranjament muzical şi amical, ce-i defineşte întreg demersul poetic. Strofa în care, uimit, îl revăd pe cel ce eram în urmă cu, ehei!, patru decenii (Te citesc, poet cu barba blondă/ ca un lan uitat în iarnă-nvins/ ce melancolii te-au mai încins/ lîngă larma lumii, rubicondă?) e parte dintr-o Nocturnă sentimentală, dedicată prietenilor ieşeni. Mai identific acolo: un poet cu ochelari/fumurii ca o pădure-n ceaţă (…); un poet cu coama albă,/ pinguin semeţ şi totuşi trist/cu aureola-ţi de artist/adunînd iubirile în salbă; un poet suav, un crin/coborîndu-şi trupul pe colină,/ memorînd corabia divină; şi mai sunt şi alţii, cu izvorul prim în Eminescu.    

► Nocturna sentimentală a lui Titus Vîjeu ar fi putut figura ca moto la o altă carte, Poezie şi confesiune, datorată lui Daniel Corbu, cel descins din Vânătorii Neamţului şi-ai Ozanei humuleştene, şi integrat, de vreo două decenii, spaţiului cultural ieşan. Pornind de la ideea că (prin definiţie) poetul este un solitar solidar, Daniel Corbu, în tentativa de-a configura o poetică a locului (binecuvântat, să recunoaştem), a convocat/ provocat la confesiune 12 poeţi plus 1 – care este el însuşi. Cartea e importantă în primul rând prin faptul că ne încredinţează mărturiile, la ceas de taină şi de veghe, ale unor  poeţi precum Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, mult prea grăbiţi să treacă la cele veşnice. Simptomatic e faptul că, după ce au trăit nişte ani (buni? răi?) în alte locuri (Ioanid – la Bacău; Ursachi – în ”Ţara tuturor posibilităţilor”; Ivănescu – în Bucureşti), s-au reîntors la Iaşi – oraş deopotrivă detestat şi admirat de ei – şi de alţii care i-au precedat sau i-au urmat. Pentru Mihai Ursachi, din Ţicău se vede Cerul cel Mare, cerul altfel, ca niciunde-n alt loc. Deşi în timpuri post-estudiantine, Cezar Ivănescu a fost unul dintre cei mai vehemenţi contestatari ai urbei, revenit definitiv aici, se simte reîncărcat de energii pozitive: Dacă nu aş fi trecut prin Iaşi în studenţie, nu aş fi cunoscut ideea de ”centru al lumii”.  

► În pandant cu mitologia locului, se configurează o mitologie personală. Intervievat şi omagiat la împlinirea a 60 de ani (în 2001, aşadar), Magistrul din mahalaua celestă Ţicău ricanează: Nu e o mare bucurie ca un poet să ajungă la şaizeci de ani. E chiar o tristeţe. A mai trăit doar trei ani. Şi, ca şi cum ar fi vorbit deja de dincolo: Am trăit doar pentru poezie. Nu las în urma mea nici moşii, nici copii, ci numai poezii.

► Şi Cezar Ivănescu ar fi putut spune la fel. Ioanid Romanescu chiar o spune – cu deosebirea că, simţindu-se Poet al uriaşilor, Ioanid a lăsat în urmă trei căsnicii şi doi (minunaţi) copii: Poate că tocmai de aceea femeile de care m-am despărţit (în unele cazuri, numai formal) nu mi-au reproşat niciodată nimic; şi-au dat seama că – mai presus de orice – iubesc poezia. Mai mult încă, bietul Ioanide se complace în a crede că iubitele – concomitente sau alternante – îs geloase nu una pe cealaltă, ci pe poezia lui care, nu-i aşa?, îl confisca mai mult decât fiecare dintre ele ar fi putut s-o facă… Desigur, aceste – şi alte – devoalări ale unui teritoriu intim deopotrivă iubirii şi poeziei, trebuie citite, dincolo de litera lor, şi ca nişte miitologicale de care orice poet se doreşte/ se crede, sau chiar este însoţit…  

► …Dar ce frumoasă despărţire,/ într-un oraş sentimental…, îmi recită Daniel Corbu, dintr-o Nocturnăde-a mea, pe care, zice dumnealui, o ştie ”din liceu”. La care eu, plăcut atins în amorul propriu: …toată viaţa(dialogul e din 2001) am fost îndrăgostit. Cel mai trist lucru din lume, mai fără de speranţă, este atunci când nu mai iubeşti pe nimeni. Situaţie pe care nu pot să mi-o închipui.

► Nu mărturisesc închipuirile mele de astăzi. Dacă nu cumva am şi făcut-o…

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist