Caută 
1 MIN
Faptele sunt riguros cele relatate de istorici: pe 1 martie, noaptea, Stalin a suferit un atac cerebral. Era singur în cameră, s-a prăbuşit, cu un zgomot greu, pe podea. Cei doi soldaţi care făceau de gardă în faţa uşii şi-au dat seama că ceva nu e în regulă dar, cum aveau ordin să nu-l deranjeze sub niciun motiv pe generalissim, n-au îndrăznit să intre în cameră. Când menajera a venit cu micul dejun, l-a găsit zăcând inconştient. Sunt anunţaţi cei patru din vârful ierarhiei – Malenkov, Beria, Hruşciov şi Bulganin, cu care de altfel Stalin petrecuse în seara precedentă după care, conform obiceiului, se ui-taseră – în sala special amenajată – la un western. Niciunul dintre ei nu îndrăzneşte să ia o hotărâre, niciunul n-are curajul să spună că Stalin e pe moarte. Să cheme doctorii cei mai buni? Imposibil: Stalin, în paranoia lui, îi aruncase în închisoare (e trist-celebra poveste a «complotului halatelor albe»). Sunt aduşi totuşi nişte doctori care, deşi tremură de spaimă, dau verdictul: Stalin nu mai poate fi salvat. Dacă s-ar fi intervenit imediat, s-ar fi putut eventual face ceva, dar aşa… Agonia durează până pe 5 martie, la orele 9,50 dimineaţa.
Dar iată că mecanismul, ce părea atât de bine pus la punct în timpul vieţii dictatorului, se dereglează brusc. Aceasta este de fapt tema filmului Moartea lui Stalin al regizorului britanic (cu nume atât de italienesc) Armando Iannnucci. E suficient ca tiranul să dispară pentru ca, în câteva zile, sistemul să se clatine şi să o ia razna. În secvenţele de la începutul filmului îi vedem pe cei patru amintiţi mai sus cum se scălâmbaie ca să-i facă pe plac lui Stalin şi cum acceptă, tot din slugărnicie, să vadă pentru a nu ştiu câta oară acelaşi film. De îndată însă ce au certitudinea că şeful suprem nu-şi va mai reveni, se lanseză într-o feroce cursă contra-cronometru pentru a cuceri puterea. Filmul ne arată, cu detalii expresive, teroarea pe care o instaurase Beria, la ordinele lui Stalin: arestări arbitrare, denunţuri (părinţi denunţat de copii), schingiuiri, deportări, execuţii fără măcar un simulacru de proces. Beria în persoană torturează şi ucide, cu o plăcere sadică. Insondabile sunt străfundurile sufletului omenesc pentru că nu găseşti nicio explicaţie logică văzând mulţimile imense care participă la funeraliile lui Stalin şi când realizezi că durerea oamenilor e netrucată. E foarte probabil că mulţi dintre ei să fi avut rude moarte sau pierdute prin Gulag…
Atenţie, însă: Moartea lui Stalin este o comedie. Rivalităţile dintre foştii colaboratori (complici) ai lui Stalin generează scene de un comic enorm. Malenkov, îmbrăcat permanent în alb («culoarea purităţii», cum ni se sugera daunezi, la un penibil miting tot de sorginte comunistă), e un prostovan plin de sine, laş, incapabil să ia o decizie; arborează un aer marţial şi pretinde că Stalin l-a desemnat pe el drept succesor. Hruşciov e un ţăran şiret, gata oricând de clovnerii pentru hazul galeriei dar urmărindu-şi tenace scopul – în final el va fi învingătorul (chiar dacă, peste ani, va fi dat jos de către Brejnev). Molotov e de o slugărnicie greţoasă, împinge fanatismul până la a-i fi recunoscător lui Stalin că dăduse ordin să-i fie arestată soţia, Polina (scena reîntâlnirii celor doi, căci femeia e eliberată, după moartea tiranului, din ordinul lui Beria, este antologică). Bulganin e un prost solemn, scos în faţă ca să joace un rol pur decorativ. Mareşalul Jukov e o apariţie de operetă: are tot pieptul plin de decoraţi, e infatuat, preţios, agresiv, vulgar dar extrem de eficient când trebuie lichidaţi indezirabilii. Şi, peste toţi, sinistrul Beria, cinic, crud, ipocrit, intrigant, într-o permanentă agitaţie, trecând brusc de la flateria umedă la şantaj şi la ameninţări. Dacă Malenkov devine, oficial, numărul 1, Beria este de fapt cel care preia frâiele puterii. Şi ia, în mod cu totul surprinzător, o serie de decizii care merg în direcţia unei liberalizări a regimului. Despre sfârşitul lui Beria istoricii propun mai multe versiuni. În film, «tovarăşii» din conducerea de partid şi de stat acţionează repede, ştiind că, în caz contrar, ei vor fi cei eliminaţi: organizează o judecată sumară (asemănătoare cu aşa-zisul proces al lui Ceauşescu) şi îl împuşcă pe cel care căpătase, pe bună dreptate, reputaţia de personaj diabolic.
Cine vrea să se convingă că filmul prezintă o imagine corectă a raporturilor de forţă de după moartea «tătucului popoarelor» poate citi cu folos excelenta carte semnată de Sheila Fitzpatrick „În echipa lui Stalin“. În Rusia lui Putin, însă, filmul a stârnit scandal şi a fost interzis. S-a considerat că este inadmisibilă (deoarece ar fi «defăimătoare») prezentarea caricaturală a conducătorilor statului sovietic. Dar dacă, în definitiv, caricatura nu este decât un mijloc de a pune în evidenţă adevărul?
Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor
