Moartea unui terorist

Lichidarea hi-tech a lui Ayman al-Zawahiri de către Statele Unite este un eveniment extrem de important în plan simbolic, deşi nu este clar dacă acesta mai exercita o autoritate reală asupra reţelelor al-Qaeda. Există cel puţin trei argumente în sprijinul acestei idei: primele două sunt evidente şi vor fi doar amintite aici, spre a ne putea concentra mai mult asupra celuilalt.

Aşadar, vorbim de pedepsirea celui care, alături de Osama bin-Laden, a coordonat o campanie teroristă de amploare împotriva SUA şi a Occidentului, culminând cu atacurile de la 11 septembrie 2001. Lichidarea lui al-Zawahiri, la unsprezece ani după cea a fostului său tovarăş de crime, marchează intenţia Washingtonului de a nu abandona vânarea teroriştilor, chiar dacă „războiul împotriva terorismului” s-a încheiat. Nu încape îndoială că operaţiunea va fi intens discutată în America, inclusiv din unghiul efectelor de politică internă, ştiute fiind dificultăţile electorale cu care se confruntă preşedintele Biden şi partidul Democrat.

Faptul că „emirul” al-Qaeda a fost ucis în capitala afgană, Kabul, evidenţiază disponibilitatea talibanilor de a nu-şi uita vechii aliaţi. Pe lângă al-Zawahiri, bolnav şi, se pare, incapabil să mai exercite conducere operaţională sau ideologică, Afganistanul ar putea să găzduiască şi alţi militanţi al-Qaeda mai puţin cunoscuţi, dar activi. Ideea că talibanii ar avea intenţia să-şi respecte angajamentul asumat prin acordul de la Doha, de a nu lăsa ţara să redevină un hub al terorismului internaţional, merge împotriva tradiţiilor locale de „ospitalitate” faţă de vechii tovarăşi de luptă. Lovitura americană le-ar putea reaminti talibanilor că, în ciuda retragerii ruşinoase de anul trecut, Washingtonul nu rămâne total indiferent faţă de ceea ce se întâmplă pe teritoriul afgan.

Mai există, însă, un motiv pentru care dispariţia lui al-Zawahiri are o puternică încărcătură simbolică. Ne-am obişnuit, în ultimele trei-patru decenii, să folosim termenul de „terorism transnaţional”, în particular pe acela de „terorism islamist transnaţional”. Ambele concepte sunt utile şi adecvate erei globalizării, chiar dacă – aşa cum istoricii ne pot uşor explica – terorismul a avut dintotdeauna tendinţa de a depăşi graniţele între ţări şi popoare. Dar ele capătă şi mai multă forţă dacă sunt susţinute de analize ale figurilor marcante din galeria terorii. Ayman al-Zawahiri, mai mult decât însuşi Osama bin-Laden, exprimă perfect această dimensiune transnaţională, precum şi conexiunea între diversele momente istorice definitorii pentru evoluţia terorismului islamist.

Adolescentul egiptean care aderă la Frăţiile Musulmane, fascinat de învăţăturile fondatorului acesteia, Sayyid Qutb, şi mai târziu vrea să răzbune uciderea acestuia de către guvernul laic-progresist, nu poate rămâne indiferent la niciunul dintre cele trei mari evenimente care, în 1978-1979, anunţă izbucnirea violentă, globală, a islamismului. Acordul de pace israelo-egiptean (septembrie 1978) îi radicalizează atitudinea şi îl situează între fondatorii Jihadului Islamic, organizaţie pe care, mai târziu, va ajunge să o conducă. Revoluţia islamică din Iranul şiit (1978- februarie 1979), privită cu admiraţie şi, de către fundamentaliştii suniţi, cu nedisimulată invidie, îi arată că victoria este posibilă. În fine, intervenţia sovietică din Afganistan (1979) îl cheamă la luptă pentru respingerea amestecului necredincioşilor în „Casa Islamului”.

Cei trei ani petrecuţi în închisoare pe fondul campaniei anti-islamiste întreprinse de autorităţile egiptene, după asasinarea preşedintelui Anwar el-Sadat, semnatarul păcii cu Israelul, i-au întărit lui al-Zawahiri poziţia în gruparea „Jihadul Islamic” (JI) şi i-au creat o platformă pentru activitatea din străinătate. Din Arabia Saudită şi Pakistan, medicul egiptean îmbrăţişează treptat o nouă profesie, aceea de ideolog al revoluţiei islamice. Este perioada în care îl cunoaşte şi îl impresionează pe Osama bin-Laden, ale cărui resurse financiare impresionante aveau nevoie să fie completate de un mesaj politic şi de capacităţi organizatorice. Alianţa cu Ayman al-Zawahiri avea să satisfacă această nevoie, chiar dacă fuziunea între JI şi al-Qaeda nu a fost una reuşită. La doar un an şi jumătate de la stabilirea în Afganistan, la invitaţia talibanilor, al-Qaeda era capabilă să întreprindă atacurile coordonate împotriva noului mare inamic, SUA, ţintindu-i ambasadele din Nairobi (Kenya) şi Dar-es-Salaam (Tanzania). Puţini ştiau, atunci, dar începea noua eră a terorismului islamic transnaţional – o epocă ce este puţin probabil să se sfârşească prea curând.