Modelul Mihail Jora

Spre deosebire de celălalt moldovean, Sergiu Celibidache, Mihail Jora nu a ajuns la ruperea totală a relaţiilor cu părinţii, care îl doreau jurist. Rămânând fidel muzicii, a urmat şi studiul legilor, ceea ce i-a folosit mult în viaţă când a trebuit să învingă împotriviri, răutăţi, chiar vendete din partea unor oameni mai mari sau mai mici (ca funcţie, ca dimensiuni morale).

Stabilit la Bucureşti, Mihail Jora a fost întemeietor de muzică din prima zi de existenţă a Societăţii Române de Radio (1 noiembrie 1928). În anii ce nu permiteau din cauza tehnicii rudimentare decât transmisiile directe, Jora a alcătuit în calitate de director muzical schema de programe, a convins Filarmonica şi, mai ales, Opera să accepte difuzarea concertelor, a spectacolelor de teatru liric. A dus muncă de lămurire cu instrumentişti şi cântăreţi să vină la microfon chiar şi atunci când nu puteau fi plătiţi, i-a înlocuit de multe ori în ultimul moment susţinând recitaluri la pian chiar şi o jumătate de oră. I-a adus la Radio în calitate de colaboratori permanenţi pe cei mai valoroşi compozitori, interpreţi, muzicologi pentru a oferi publicului programe muzicale şi conferinţe (cum au fost, spre exemplu, etnologul Constantin Brăiloiu şi dirijorul Theodor Rogalski). A iniţiat, a prezentat cicluri de istorie a muzicii, difuzate chiar de două ori pe săptămână, ceea ce a însemnat enorm pentru radiofonistul acaparat de munca organizatorică mare consumatoare de timp în acest domeniu, pentru compozitorul şi profesorul Jora. Intransigenţa cu care îşi apăra acţiunile fidele doar noţiunilor de valoare, de cinste i-au adus, bineînţeles, împotrivirea veleitarilor, a ariviştilor ce reuşesc întotdeauna să ocupe funcţii de conducere în instituţii media, care l-au îndepărtat din Radiodifuziune. Cunoştinţele juridice, alegerea unui avocat bun l-au adus pe Jora în situaţia de a câştiga procesul, banii de care a fost lipsit pe nedrept şi posibilitatea de a se întoarce la Radio, însă mândria l-a împiedicat să revină. A rămas, din anii de muncă asiduă, cinstită şi pasionată în această instituţie, cursul evolutiv uimitor într-un domeniu în care jurnalismul şi cultura se pot înţelege uşor, dar se pot dezechilibra rapid. Cercetând nu demult programele transmise în perioada 1928-1933 din România şi din toată Europa, publicate săptămânal în revista Radio şi radiofonia, anii în care Mihail Jora a fost director muzical, am putut constata de multe ori superioritatea producţiilor realizate la Bucureşti ca diversitate de genuri, pondere a emisiunilor de cultură muzicală şi deschidere spre nou. Încă din primul an de existenţă al postului Radio Bucureşti, Jora a deschis microfonul jazz-ului prin formaţia The Hot Chaps, hotărând transmiterea directă aproape seară de seară a programelor de acest gen de la restaurantul hotelului Lydo.

Mihail Jora a fost un critic muzical de o competenţă, cultură, vioiciune a condeiului şi curaj de opinie rar întâlnite în publicistica românească din secolul trecut. A evaluat în pagini de ziar concerte simfonice, recitaluri camerale, spectacole de operă într-un stil jurnalistic percutant, concis, uşor de înţeles, uneori deranjând orgolii, demolând prestigii de carton, provocând supărări ajunse tot în atenţia publică. Dar niciodată în cronicile sale nu a fost nedrept, nepoliticos, nu a urmărit faima personală prin texte „tari”. Intitulată „Momente muzicale”, o selecţie din cronicile publicate în perioada interbelică a fost tipărită demult (1968) sub titlul neutru, nepotrivit conţinutului şi personalităţii lui Jora, Momente muzicale. Este un alt document ce se cuvine înfăţişat într-o nouă ediţie, spre învăţătura celor care astăzi ar intenţiona să scrie cronică muzicală.

Pe plan componistic, Mihail Jora a fost un modernist la tinereţe, potolit, dar nu învechit la anii maturităţii. Muzica baletului La piaţă, suita simfonică Privelişti moldoveneşti, lied-urile dezvăluie înţelegerea deplină a radicalismului muzical din primele decenii ale secolului trecut, ale cărui vârfuri le-a evitat, la fel ca George Enescu, datorită echilibrului şi puternicei simţiri româneşti. De aceea creaţiile sale pot fi considerate modern-naţionale, fără patetisme patriodarde.

Tot mai mult ostracizat politic după venirea regimului comunist la putere, având curajul să ceară în ultima şedinţă a Academiei Regale de Muzică din Bucureşti, a cărei rector fusese, păstrarea unui moment de reculegere imediat după abdicarea Regelui, Mihail Jora şi-a văzut soţia întemniţată din motive politice, a fost eliminat din funcţia de profesor la Conservator, lucrările nu i s-au mai programat în concerte şi transmisiuni radio, subzistenţa fiindu-i asigurată un timp de prieteni şi colegi care i-au adus alimente, lemne de foc. Dar rămân spre pildă ajutorul bănesc acordat de el tânărului dirijor Constantin Silvestri când acesta a fost internat în sanatoriu, lecţiile de compoziţie cu tânărul Pascal Bentoiu, exemplara prietenie, neasemuitul respect ce l-a legat pe profesorul Jora de neuitatul pianist şi compozitor Dinu Lipatti, elevul său iubit.

Şi însemnările de faţă se încheie cu un bemol: lucrările sale definitorii intră destul de rar în programele simfonice, camerale, cronicile ar trebui reeditate, încă nu există o casă memorială „Mihail Jora”. Din păcate, doar aniversările şi comemorările ne amintesc ce valori excepţionale avem. Poate că împlinirea la 2 august a 130 de ani de la naşterea, şi la 10 mai a cinci decenii de la dispariţia sa vor da de gândit şi de făptuit celor îndatoraţi să cultive memoria unui muzician care a făcut istorie în România.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor