Moldova vrea…

Cu siguranţă, cei mai mulţi dintre noi am fost puşi măcar o dată în postura de a fi ghid pentru un prieten sau un mic grup de prieteni în plimbările pe străzile sau pietonalele Iaşului. Şi pentru că majoritatea dintre noi nu suntem ghizi profesionişti sau nu cunoaştem suficient de bine istoria şi/ sau geografia locurilor, aruncăm în direcţia prietenilor-turişti un puhoi dezlânat de informaţii, cel mai adesea superficiale. Cu alte cuvinte, reproducem papagaliceşte rezidurile unor informaţii pe care le-am dobândit şi noi cândva: primele şcoli superioare durabile din zona aceasta a Europei (Academia Vasiliană, continuatoarea sa – Academia Domnească etc.), prima universitate, primul teatru românesc, primul muzeu, prima grădină botanică şi, cu voia dumneavoastră, primul teatru evreiesc din lume, fără să realizăm eforturile de modernitate din spatele acestor realităţi ale secolelor trecute.

E vorba de o modernitate pe care Moldova a dobândit-o într-un cadru de relaţii profund diferit de ceea ce ne oferă geografia actuală. Un cadru în care Iaşul, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, devenise un centru de difuzie al modernităţii europene în spaţiul sud-est european.

Primele academii, prima universitate, primul teatru, primul muzeu, prima grădină botanică şi, din nou, cu voia dumneavoastră, primul teatru evreiesc din lume nu au fost nişte simple locuri diseminate în intravilanul ieşean al epocii, ci parte a unei infrastructuri culturale uriaşe, ce a impus Iaşul nu numai în sistemul de relaţii teritoriale, ci şi la nivelul sud-estului european ca un promotor al culturii occidentale!  

Capitala Moldovei a fost primul oraş românesc care a asimilat profund trei mari spaţii culturale (central european, estic şi bizantin), devenind un veritabil hub de convergenţă al acestora. Şi nu e vorba doar de convergenţă culturală, ci şi de una economică. Într-un interval profund teritorial, precum cel al secolului al XIX-lea, Moldova îşi alimenta prosperitatea economică relativă prin viaţa de relaţie, fiind una dintre cele mai importante zone de convergenţă ale sud-estului european: dinspre Istanbul şi zona nord-pontică, spre Europa baltică şi centrală. De fapt, întreaga existenţă a Moldovei, ca structură statală, cu suişurile şi coborâşurile sale, a fost definită de relaţiile transcontinentale.

Şi totuşi cum s-a ajuns la această dihotomie teritoială actuală – o Românie vestică activă, ce deţine cheile şi căile de acces către buna cultură şi economie central şi vest-europeană şi o Românie estică, autarhică/ endogenă/ ermetică şi mult prea ancorată în paseismul modernităţii clasice, captivă încă spaţiilor culturale şi economice senilizate?

Un secol şi mai bine de jumătate de declin relativ la teritoriile cu care împărtăşim acelaşi spaţiu sud-est european! A fost un interval suficient ca Moldova să fi devenit unul dintre cele mai sărace şi mai puţin adaptate teritorii din cea mai săracă regiune a Europei. Fie şi din această cauză, nu sunt convins că doar structurile teritoriale inamice şi jocul lor geopolitic au transformat o zonă de convergenţă, relativ prosperă, într-o fundătură aşa cum este Moldova actuală sau Moldovele, cum vrem să privim lucrurile! Structurile amice, cele care au asigurat proiectarea şi realizarea structurii teritoriale, naţionale, par cel puţin la fel de vinovate de actuala stare de fapt din Moldova.

Schimbarea radicală a mecanismelor teritoriale, survenită după crearea tânărului stat român, a dus nu numai la deposedarea Moldovei de funcţiile de control teritorial şi de capacitatea de a se autoguverna, ci şi la metamorfozarea completă a sistemului de relaţii, ce insera odată regiunea noastră în sistemul teritorial din sud-estul european. Harta noilor relaţii a fost redesenată pentru a fi conformă noului proiect teritorial, astfel încât să susţină logica de funcţionare a noului stat român, care a ales centralizarea, devenită în interiorul episodului socialist, excesivă şi rigidă, ca o cale unică de realizare a coeziunii naţionale. Recentrarea structurilor teritoriale în interiorul statului român şi susţinerea metastructurii teritoriale naţionale au alterat însă coerenţa structurilor spaţiale regionale, îndelung şlefuite, alimentând deconstrucţia lor. Astfel, rezultatele proiectului nu întârzie să apară – un sistem urban naţional primaţial (centrat pe Bucureşti), controlat ierahic, aproape cazon, caracterizat printr-o rezilienţă teritorială ridicată; acest fapt explică parţial dificultatea reagregării clusterelor urbane şi a renovării sistemelor urbane regionale, respectiv a creării structurilor policentrice de care are atâta nevoie România pentru a deveni un tertoriu nu numai mult mai eficient, ci şi mai etic şi echitabil.

În paralel cu metamorfozele teritoriale, a fost afectată profund şi teritorialitatea – atât la nivelul identitar, cât şi la nivelul modului de practicare al teritoriului. În 2011, la nivelul armăturii urbane regionale, cu excepţia oraşului Vaslui, care emitea cel mai mare flux de salariaţi spre Iaşi, toate celelalte reşedinţe de judeţ, emiteau fluxul dominant de salariaţi către Bucureşti. Ca să fim oneşti, nici în vestul ţării, Clujul nu se impunea ca destinaţie dominantă pentru muncă, decât asupra Bistriţei şi Zalăului, iar Timişoara atrăgea fluxurile dominante ale Aradului ş Reşiţei. Din această perspectivă, a vorbi despre o Românie policentrică e, în cel mai bun caz, o fandoseală. (Va urma!)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi