Moş Cioloş

Sfârşitul de an 2017 surprinde partidele din România caftindu-se în mocirlă. Parcă niciodată nu a fost mai multă mizerie în politica româneasă; nici măcar când Ion Iliescu îi salva pe comunişti şi securişti, diabolizându-i şi fugărindu-i pe stradă, cu bâtele, pe adevăraţii disidenţi. Atunci, tot poporul era de partea politrucului, savurând şi aplaudând spectacolul. Mama lor de disidenţi! Azi, tentativa de salvare a penalilor a împărţit România în două tabere relativ egale. A doua pare să devină tot mai puternică. 

Artizani ai eliberării criminalilor, violatorilor, tâlharilor şi hoţilor din puşcăriile supraaglomerate ale patriei – doar, doar i-or scăpa aşa şi pe corupţii din politică de rigorile legii, pesediştii lui Liviu Dragnea şi Tudorel Toader au căpătat ceva din disperarea muribundului. Socoteala din campania electorală se potriveşte tot mai puţin cu bugetul rahitic al ţării. Cu toate acestea, deşi duhneşte de la o poştă a trandafiri putreziţi, PSDragnea conduce detaşat în sondajele de opinie, fiindcă găseşte mereu câte ceva cu care să amăgească poporul. De, şcoală veche!

Tovarăşi întru fărădelege şi incompetenţă cu pesediştii, aldiştii lui Tăriceanu au pierdut orice contact cu liberalismul genuin pe care-l invocau atât de mândri înainte. În acest moment, singura preocuparea a ALDE Tăriceanu este de a organiza rezistenţa penalilor împotriva DNA. Cu un comportament tot mai bizar, al doilea om în stat nici nu mai încearcă să salveze aparenţele.

Marea dezamăgire a anului 2017 o reprezintă totuşi liberalii. Cu un Ludovic Orban incapabil să-şi depăşească statutul de cântăreţ la petreceri, PNL dă impresia că doreşte schimbarea legilor justiţiei la fel de mult ca PSD. Micile cârcoteli sunt doar de ochii lumii, căci partidul lui Orban este infectat la rândul său de o groază de indivizi certaţi cu legea care abia aşteaptă să ne mai facă o autostradă. În buzunarele lor.

USR a început prost, a continuat şi mai prost, fărâmiţându-se în tabere, dar spre finalul anului a devenit tot mai vocal. Useriştii (ori măcar o parte dintre ei) reprezintă acum adevărata opoziţie la PSD, dar vocea lor este prea subţire, iar tehnica lor se bazează în mod exagerat pe improvizaţie. Cei din USR nu deţin un plan foarte clar prin care să atragă şi electoratul de partea lor.   

În Parlament, mai există şi PMP. Care Băsescu?

În aceste împrejurări mocirloase, anunţul lui Dacian Cioloş, privind apariţia unui nou partid, creează oarece derută. Care este rostul său? Doar acela de a-l ajuta pe Klaus Iohannis, dezamăgit la rându-i de formaţiunile din Parlament? Dar nu avem destule forţe care se dau de dreapta? Ori doar se dau? Programele de guvernare ale PNL, USR, PMP sunt compilaţii care nu conving pe nimeni. (În cărticica galbenă, de pildă, sunt promisiuni care apăreau şi în urmă cu 20 de ani, iar de atunci liberalii au fost de vreo trei ori la guvernare!)

Or, victoria din 2016 a PSD, recursul permanent la programul de guvernare cu care Dragnea ar fi atras cică milioane de voturi în plus şi continua raportare la stadiul respectării angajamentelor din campanie au mutat atenţia alegătorilor şi spre cât de repede fac aleşii ceea ce au promis. Pesediştii au zis că dau şi până acum au dat!

Devine tot mai relevant aspectul că, în 2019-2020, nu vor mai avea succes candidaţii care vor susţine că (din motive de sinceritate, onestitate etc.) nu fac nicio promisiune. Poporul vrea să promiţi şi să te ţii de cuvânt. Iar ascensiunea lui Dragnea (în dauna lui Cioloş!) a demonstrat că românii preferă mai degrabă un hoţ în fruntea lor, care să le arunce câte un oscior, decât un om cinstit care să nu le ofere mai nimic!

Cu ce daruri vine Moş Cioloş pentru a-l salva pe Santa Klaus?