Moscova taie punţile

La ora la care acest text va intra în atenţia cititorilor, autorităţile de la Kremlin vor fi întreprins deja primele măsuri de anexare a celor patru regiuni ucrainene în care s-au desfăşurat referendumuri pentru alipirea la Rusia: Doneţk, Luhansk, Herson şi Zaporojie. Este de aşteptat ca procesul să fie unul foarte rapid, mai ales că forul legislativ de la Moscova este, astăzi, o instituţie cu rol pur decorativ. În cele ce urmează vor fi trecute în revistă trei chestiuni pe care anexarea acestor teritorii ucrainene le ridică, din punct de vedere al situaţiei din regiune – un demers lipsit de mari pretenţii analitice şi, desigur, fără ambiţia de a intra în problematica militară, care ar trebui lăsată în seama specialiştilor.

În primul rând, este evident că ideea organizării referendumurilor exista de ceva vreme în portofoliul liderilor ruşi, dar e de presupus că ei şi-ar fi dorit ca aceste (pseudo)consultări electorale să se desfăşoare într-un cadru politico-militar mai favorabil. Nu puteau conta pe indulgenţa sau indiferenţa Occidentului şi a statelor din orbita acestuia, dar o mimare mai convingătoare a procesului democratic ar fi uşurat sarcina ţărilor aliate sau înfeudate Rusiei. Acum, fiecare dintre aceste capitale, exceptându-le probabil pe cele ale unor clienţi de gen Siria sau Nicaragua, va avea mari probleme în a-şi oferi recunoaşterea. Însă, după cum se observă din analiza cazurilor Abhaziei şi Osetiei de Sud, precum şi a celui (e drept, diferit) reprezentat de Crimeea, faptul că o ţară din plutonul sprijinitorilor Moscovei nu recunoaşte dictatul politico-teritorial al Rusiei nu înseamnă neapărat că ea va ieşi din acel pluton. Cu alte cuvinte, recunoaşterea internaţională va fi extrem de firavă, dar aceasta nu va deranja prea mult conducerea de la Kremlin.

Fără a intra în chestiunile legate de posibilitatea ca Rusia să-şi întregească, pe calea armelor, controlul asupra regiunilor ce vor fi nominal integrate – sau ca Ucraina să le recupereze prin forţă – este evident că Rusia s-a „legat” singură, pentru viitor. Niciun lider, niciun regim de la Moscova – nici măcar unul favorabil democratizării, o eventualitate extrem de puţin probabilă în viitorul previzibil – nu va putea intra în negocieri pentru concesii teritoriale în aceste patru regiuni şi, desigur, nici în privinţa Crimeei. Dacă, prin absurd, s-ar întâmpla aşa ceva, riscul unei lovituri de stat întreprinsă de armată şi ex-KGB ar fi imens. Câtă vreme nu este decisiv învinsă pe câmpul de luptă, iar acest scenariu este greu de imaginat într-un război purtat doar cu Ucraina (fie ea şi înarmată de Occident), Rusia nu va negocia asupra „teritoriului naţional”. Ideea că angrenarea Rusiei într-un război de uzură, lipsit de victorii şi generator de costuri umane şi materiale, ar conduce la înmuierea Kremlinului în materie de teritorii era problematică dintru început – acum, ea nici nu mai poate fi luată în calcul.

În fine, riscul escaladării devine considerabil mai mare. S-a vorbit mult despre eventualitatea în care Rusia ar folosi arme nucleare tactice (cu putere explozivă redusă) împotriva forţelor ucrainene, dată fiind şi enunţarea explicită a acestei posibilităţi în doctrina militară a Moscovei, în cazul în care ar fi vorba de apărarea teritoriului naţional – care, din acest moment, ar include zonele anexate. Este clar că un asemenea risc, deşi redus, nu este zero. Dar escaladarea poate lua şi alte forme, fără a se depăşi sfera armelor convenţionale. Spre exemplu, conducerea rusă ar denunţa explicit Kievul ca „agresor” şi, pe această bază, ar căuta să-şi legitimeze o eventuală campanie de distrugere sistematică a infrastructurii economice a Ucrainei şi de ţintire, într-o manieră teroristă, a populaţiei civile. Ar fi o decizie politică absolut compatibilă cu stilul de conducere al lui Vladimir Putin şi, cu atât mai mult, al unui eventual succesor mai dur. Pentru că, din păcate, toate insatisfacţiile acumulate în Rusia, de la sfârşitul lui februarie încoace, conduc mai degrabă spre o variantă şi mai rea, din punct de vedere al regimului politic. O epuizare a capitalului lui Putin ar deschide drumul nu pentru un pacifist rezonabil, ci pentru un despot (sau o juntă) capabilă să termine rapid şi definitiv războiul, oricare ar fi costurile şi fără a se sinchisi prea mult de viitor.