Muzică de toate felurile?

Reţinând principiul ales în 1981 de compozitorul şi jurnalistul Maurice Fleuret, atunci director pentru muzică şi dans în Ministerul Francez al Culturii, de expunere publică a unui spectru cât mai larg de genuri muzicale într-o formă cât mai democratică, inclusiv în locuri neconvenţionale (străzi, pieţe, parcuri, vecinătatea monumentelor istorice etc), primul răspuns nu poate fi decât pozitiv. Chiar din acel an muzica a „invadat”, din fericire, multe spaţii publice franceze, devenind în 1985, anul european al muzicii, un concept care a întinerit pe plan cultural Bătrânul Continent într-o măsură apreciabilă.

Nu întâmplător, în aceeaşi perioadă, mai precis în 1984, germanul Manfred Eicher, muzician şi om de cultură multilateral, a fondat Noile serii ECM, o colecţie de înregistrări ce nu îngloba doar creaţiile de jazz contemporan, abstrase vadului comercial (primul proiect înfăptuit în 1969), ci o întreagă varietate de genuri şi stiluri componistice, improvizatorice, de la muzica de cult şi laică a Evului Mediu, a Renaşterii, până la opus-urile cele mai noi provenind din Europa sau de pe alte continente. Cultivarea exclusivă a valorii, marketingul inteligent, creator, eficient, crearea rolului de difuzor specializat în arta muzicală ferită de adierile nu întotdeauna plăcut mirositoare ale stilurilor comerciale, l-au adus pe Manfred Eicher, împreună cu instituţia sa multinaţională, pe coordonatele succesului prestigios, ale recunoaşterii oficiale multiple. Producţiile ECM au instaurat democraţia cu plată a muzicii, albumele discografice publicate sub această siglă rămânând de-a lungul timpului obiecte  de artă şi din punctul de vedere al calităţii hârtiei, imaginilor, textelor (deseori microstudii muzicologice în toată puterea cuvântului), al graficii. De aceea, albume de lux sunt accesibile numai colecţionarilor pasionaţi, instituţiilor muzicale ce dispun de fonduri consistente.

În Franţa deceniului 1981-1990, conceptul de democraţie muzicală şi-a îmbogăţit semnificaţia prin accesul gratuit al publicului la concerte, recitaluri şi spectacole. Sigur că a fost o idee profitabilă pentru melomanii dornici să asculte muzică de valoare reprezentând cât mai multe genuri, dezavantajaţi de insuficienţa pecuniară. Înfiinţarea centrelor de cultură ale Franţei în fostele ţări socialiste a însemnat augmentarea ideii de sărbătoare a muzicii, pentru că instrumentişti importanţi, pe care est-europenii i-au putut cunoaşte întrucâtva până în 1990 numai datorită posturilor de radio franceze care emiteau pe unde scurte, au concertat la ei acasă. Memorabile au rămas pentru ieşeni, spre exemplu, apariţiile scenice ale basistului Henry Texier, chitariştilor Christian Escoudé şi Jean-Claude Barthélemy sau (acum, regretatului) Didier Lockwood, nume de dicţionar ale jazz-ului francez. Interminabilul iunie ploios îmi aduce şi mai mult aminte de şiroaiele de apă ce nu au învins amplificatorul violonistului Didier Lockwood, stimulat până la incandescenţa improvizaţiei de entuziasmul publicului nepăsător la rafelele ce cădeau în Piaţa Tineretului, stimulat şi de virtuozitatea grupului instrumental din Maramureş, cu care a intrat într-un original-captivant moment de improvizaţie colectivă. Cu toată furia ploii, nu am oprit atunci studioul mobil, cele câteva zeci de minute de înregistrare păstrate în videoteca TVR Iaşi rămânând un adevărat spectacol.

Revenind la întrebarea din titlu, trebuie acceptat şi răspunsul negativ. Democraţia fără legi şi stăpân a permis multor pseudo-pseudo muzicanţi, mai ales celor mărginiţi la falsele manele, să inunde spaţiul public românesc cu aluviunile muzicii de gang, sau de cartier mărginaş, sau de „vapor BMW” dotat în ţara de fabricaţie cu toate device-urile comodităţii şi luxului, supradotat în ţara de adopţie cu gablonzurile sonore greşit numite „manele”, expuse la nivel sonor maxim. Sigur că în România a existat public pentru cântecele indiene de comerţ (imediat după 1955, când filmul „Articolul 420” a rulat în cinematografele noastre, copleşind inimile multora cu melodia „Awara Hoon”, definitiv românizată ca „Avaramu”), în anii ’90 circula „pe sub mână” repertoriul mai deocheat al unor cântăreţi cunoscuţi de muzică populară, astfel că după ’89, tarabele înmulţite pe străzi şi în bazaruri au oferit o bogată producţie de aşa-zise cântece de muzică populară, de manele oxidate, rapid înregistrate, produse de întreprinzători care nu au dus-o rău înainte. De aceea au putut să-şi cumpere imediat microfoane, mixere şi toată aparatura de înregistrare-multiplicare pe casete audio. În acelaşi timp, adevăratele manele, cântecele rămase de la Anton Pann, înregistrate cu ani în urmă la Societatea Română de Radio de un cunoscător deplin al acestui repertoriu, Dan Moisescu (licenţiat în teologie, cântăreţ, violonist, dirijor, folclorist) rămâneau tăcute în fonotecă, ori răzbăteau foarte rar în emisie la vreo oră imposibilă (după prânz, pe la miezul nopţii). Dan Moisescu este doar un exemplu. Regretatul realizator al emisiunilor de folclor şi al concertelor de muzică populară la aceeaşi instituţie media, Gruia Stoia, a încercat să opună valului de prost gust ce a inundat spaţiul public românesc cicluri de emisiuni, colocvii cu cântăreţi autentici, programe de muzică veche românească, printre care şi manele veritabile, dar răul fusese lăsat mult timp înainte să prolifereze nestigherit pe numeroase canale.

Altă invazie a subcalităţii, a prostului gust nu s-a oprit nici acum: producţia pop americană, ce nu merită considerată „muzică”, dar este permanent deversată prin multe posturi de radio. Cine o „alege”? Pe ce „criterii”? Cine o lasă spre difuzare? Sunt întrebări la care se poate răspunde destul de uşor.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor