NATO la şaptezeci de ani

Comentând pe marginea recent încheiatului summit NATO din Marea Britanie la Moscova, Rossiskaya Gazeta remarcă faptul că alianţa a respins demersul lui Emmanuel Macron de a iniţia un dialog cu Rusia şi că făcând asta "Europa s-a transformat într-o ţintă legitimă pentru rachetele ruseşti". În timp ce Global Times, vocea autorităţilor de la Beijing, avertizează că demersul de a defini China drept o "provocare strategică" în încercarea de a ţine în viaţă alianţa pe "respiraţie artificială" ar fi o eroare majoră, o "măsură disperată care nu poate fi în nici un caz o soluţie viabilă de tratament". Cotidianul mai ţine să menţioneze, cu vizibilă satisfacţie, existenţa unei falii interne în interiorul NATO pe această direcţie. Este de altfel şi motivul pentru care în comunicatul oficial este prezentată ascensiunea Chinei drept "o oportunitate, dar şi o ameninţare". Pentru că ţări ca Ungaria, Grecia sau Portugalia văd în investiţiile chinezeşti un demers benefic pentru ele. Însă este o viziune îngustă, pe termen scurt, pentru că actuala dinamică geopolitică le va afecta în chip major interesele.

Cele două poziţii, împărtăşite la Moscova şi Beijing, reflectă, cu evidente diferenţe de stil, interesele şi obiectivele principalelor puteri revizioniste ale momentului, viziunea lor în privinţa actualei ordini internaţionale, care are în centru Statele Unite, ordine pe care o doresc regândită în chip fundamental. Majoritatea analiştilor chinezi vorbesc deschis despre dorinţa Beijing-ului de a se ajunge la o lume de-americanizată. O aspiraţie pe care a exprimat-o şi Serghei Lavrov cu câţiva ani în urmă la Conferinţa de Securitate de la Munchen.

Pentru Rusia un obiectiv strategic major este decuplarea UE de Statele Unite în paralel cu conturarea unui nou format de securitate pe continent, care să includă Moscova şi să excludă America. În acord cu viziunea exprimată de Emmanuel Macron. În deplină contradicţie cu rolul fundamental al NATO, descris de Lordul Ismay, primul său secretar general, acela de a-i implica pe americani în securitatea Europei şi de a-i ţine pe ruşi "în afară". De partea cealaltă, din punctul de vedere al Beijing-ului, implozia NATO ar crea un avantaj major, decuplarea tranşantă a Satelor Unite de Europa, extrem de importantă din perspectiva competiţiei geopolitice sino-americane, dar ar evita şi un potenţial pericol, acela de a asista la o extindere a alianţei în Asia (deja în Australia există voci care avansează un posibil scenariu în care ţara lor, alături de Noua Zeelandă, Japonia şi eventual Coreea de Sud, ar deveni parte a unui NATO extins).

La reuniunea din Marea Britanie, având în vedere premizele de plecare din start, deloc încurajatoare, declaraţiile lui Macron şi poziţiile agresive ale lui Erdogan, obiectivul a fost acela de a merge pe cel mai mic numitor comun, acela "de a nu-i pierde pe turci şi de a nu-l enerva pe Trump", scrie Le Monde. Numai că de această dată criticile presei occidentale nu l-au mai vizat doar pe Donald Trump, ci şi, în egală măsură, pe Emmanuel Macron şi pe Recep Tayyip Erdogan. Primul ar dori ca Franţa să devină liderul de facto al unei "Europe suverane", desprinsă de Statele Unite, profitând de faptul că Parisul va rămâne practic singura putere militară care contează din Uniunea Europeană după ieşirea Marii Britanii. Numai că Emmanuel Macron este însă conştient că acest lucru nu este posibil fără un aranjament de securitate cu Moscova. Chiar dacă nu o declară deschis, preşedintele francez crede că un binom UE-Rusia ar putea deveni un actor geopolitic major capabil să intre în competiţie cu China şi America. În ceea ce îl priveşte pe Erdogan, el are alte ambiţii, acelea de a reveni la tipul de influenţă regională, în Europa de Sud Est şi în Orientul Mijlociu, proiectată în trecut de fostul Imperiu Otoman. Astfel de ambiţii sunt până la urmă potenţial mai destructive pentru NATO decât impulsurile izolaţioniste ale lui Donald Trump care este considerat vinovatul de serviciu pentru fracturarea alianţei transatlantice. Sigur, şi pentru unii europeni şi pentru o bună parte din presa liberală americană, Trump rămâne principalul cal de bătaie, principalul responsabil. Aşa că nu e de mirare că, cu acest tip de mediatizare ostilă, care oricum vine peste un accentuat fundal de anti-americanism, cultivat timp de zeci de ani în şcoli, în universităţi, în mass media şi în mediile culturale din Europa de Vest, mai ales în Franţa şi Germania, 52 procente dintre germani cred că ţara lor ar trebui să devine mai independentă în materie de securitate în raport cu Statele Unite, iar 40 procente ar prefera o umbrelă de securitate asigurată de francezi şi britanici mai degrabă decât de americani (pentru care optează doar 22 procente). Astfel de statistici sunt citate de Sylvie Kauffmann, de la Le Monde, într-un articol publicat în The New York Times, care într-un mod destul de transparent salută ideea unei "Europe suverane" şi deplânge reticenţa Berlinului de a urma îndemnul venit de la Paris.

Declaraţia oficială dată publicităţii la finalul reuniunii NATO reafirmă, cel puţin la nivel formal, trei elemente esenţiale: 1. NATO este principalul instrument simbolic care asigură liantul alianţei transatlantice; 2. NATO este principalul garant al securităţii în spaţiul european; 3. Rămâne valid celebrul Articol 5 care stipulează că un atac asupra oricărui membru este un atac împotriva tuturor. Ceea ce, în principiu, ar trebui să tempereze îngrijorările exprimate înaintea reuniunii. Însă la o analiză în detaliu fracturile din interior şi ambiţiile personale ale lui Emmanuel Macron şi Recep Tayyip Erdogan, care ar putea fi şi justificări pentru Donald Trump pentru a promova o politică izolaţionistă, ridică destule semne de întrebare. Ceea ce Macron pare să ignore este că Statele Unite nu oferă doar garanţii de securitate europenilor, ci şi garanţia că ţările mai mici din UE au un sprijin în relaţia debalansată cu puterile majore, Franţa şi Germania. În absenţa americanilor tensiunile din interiorul UE, oricum consistente şi în prezent, riscă să crească semnificativ. În al doilea rând Rusia va cere cu siguranţă o "recompensă" la schimb, previzibil o sferă de influenţă în Est. Până unde şi în ce fel se va manifesta această influenţă e neclar. Cu câţiva ani în urmă, prezent la Bucureşti, ministrul german pentru probleme europene ne îndemna să privim la Rusia oarecum din perspectiva Finlandei de până în 1989. Adică, de pildă, să ţinem cont în relaţiile noastre externe de punctul de vedere al Moscovei. Iar în cazul ţărilor baltice lucrurile ar putea fi chiar mai neplăcute.

În fine, şi asta este poate mai important aspect, un Occident fracturat are şanse reduse de a rezista asaltului geopolitic în special al Chinei care, alături de Rusia, îşi propune să schimbe actuala ordine internaţională. Pentru mulţi acest lucru poate suna mai degrabă ca un aspect de ordin tehnic. Însă nu este deloc aşa. Întotdeauna hegemonul global îşi impune modelul său de societate.