Nemuritorii: Orlando și Orlanda

Nu cred că Virginia Woolf a publicat întâmplător faimosul ei eseu A Room of One’s Own/ O cameră separată la doar un an (1929) după apariţia romanului Orlando. A Biography/ Orlando. O biografie (1928) – roman reintrat, după mult timp, pe piaţa românească de carte, graţie traducerii excepţionale făcute, în urmă cu câţiva ani, de regretata anglistă Antoaneta Ralian şi a iniţiativei cunoscutei colecţii epice coordonate de doamna Denisa Comănescu la Humanitas Fiction. Textul respectiv pune în termeni ideologici clari ceea ce ficţiunea încercase, mai devreme, să trateze pe plan alegoric. În O cameră separată, Woolf creează un personaj interesant – cu numele sugestiv de Judith Shakespeare (o prezumtivă „soră a lui Shakespeare”) – menit să pună în dezbatere o problemă veche a civilizaţiei umane: de ce nu avem până azi o scriitoare de talia creatorului lui Hamlet? Sunt femeile mai puţin dotate artistic decât bărbaţii sau răspunsul trebuie căutat în factorii aşa-zişi „extra-canonici”? Varianta a doua este, desigur, adevărată şi, enunţând-o, prozatoarea britanică deschide una dintre direcţiile importante din teoria (post)modernă asupra interpretării canonului estetic. Selecţia critică a operelor literare fost influenţată mereu de elemente externe scrisului, unul major fiind genul. Woolf observă faptul că, în cultura tradiţională, femeia este exclusă din exerciţiul creator identitar, nu intelectual ori vocaţional, aşa explicându-se „imaterialitatea” istorică a scriitoarei „Judith Shakespeare”. Din unghiul stereotipurilor ancestrale, o femeie-artist ar fi părut „un monstru”, după cum bine spune un personaj creionat de Charlotte Brontë încă din secolul al XIX-lea.

În Orlando, ideea tribulaţiilor intelectuale feminine, în interiorul vechilor lumi patriarhale, ia forma unei parabole extrem de rafinate, ce face din acest roman o scriere singulară nu numai în opera lui Woolf, ci şi în literatura europeană interbelică în general. Orlando e un poet al epocii elisabetane (lucrează de mulţi ani la un text amplu, intitulat The Oak-Tree/ Stejarul) intrat în câteva legături amoroase stranii. Bătrâna regină Elisabeta I însăşi îl acceptă ca amant pentru o scurtă perioadă, după care protagonistul are o relaţie intensă cu Saşa, o prinţesă din anturajul diplomatic rus (ea va pleca însă, intempestiv, înapoi la Moscova, lăsându-l neconsolat pe erou). În paralel, Orlando este hărţuit de arhiducesa Harriet, iremediabil îndrăgostită de el. În plină derută sentimentală, poetul (frecvent ridiculizat, pentru modul său de a scrie, de către un scriitor celebru şi, prin urmare, „canonic”, Nicholas Greene) hotărăşte să preia oferta regală de a funcţiona ca ambasador al Angliei la Constantinopol. Aici, în fond, asistăm la punctul culminant al romanului. După un somn prelungit, diplomatul Orlando se trezeşte… femeie. Aceeaşi identitate suferă o insolită mutaţie de gen. „Orlanda” va debuta aşadar în malaxorul istoriei falocentrice. Spun „istorie”, întrucât personajul transformat devine totodată şi nemuritor. Trăieşte secole întregi, încercând să-şi publice poemul. Abia în 1928, sarcasticul Nicholas Greene (şi el fără moarte) îi laudă secularul text liric Stejarul, i-l publică şi i-l promovează entuziast. Femeia a ieşit, în sfârşit (după o iniţială schimbare de sex şi o viaţă de sute de ani) din starea de marginalitate culturală, înaintând, curajos, către centralitate (totuşi doar cu „acordul” creatorilor de canon artistic!).

Mulţi vor să limiteze contextul romanului la indicaţia biografică din subtitlu şi să vadă în Orlando-Orlanda transfigurarea iubitei lesbiene a Virginiei Woolf – Vita Sackville-West (mare amatoare, se pare, de jocuri homoerotice, care implicau deghizarea masculină). Ipoteza se susţine parţial. Orlando rămâne o capodoperă a literaturii universale în primul rând prin formidabilul său joc imaginativ, combinat fin cu mentalitarul inovator.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi