Nu mai e loc de dezastru

Anul 2021 a fost cel al degringoladei gravitaţionale a fotbalului românesc. Tricolorii României, stima noastră şi mândria, au ajuns să fie învinşi de Armenia în meci oficial şi de Georgia, în meci amical. Echipele noastre de club au căzut ca nişte spice de securi lovite în competiţia calicilor, „Conference League”, de alde formaţii din Kazahstan, Albania şi Slovacia. Singura reprezentantă care infirma regula, CFR Cluj pierde fără drept de apel în faţa unor echipe de rang secund în Europa, precum Young Boys Berna sau Steaua Roşie Belgrad. Este clar şi pentru orbeţi că fotbalul românesc trece printr-o criză profundă, o criză pe care mulţi au prefigurat-o, dar pe care toată suflarea a preferat s-o neglijeze pe motivul pueril că dracu' n-o fi chiar aşa de negru.

Ei, uite că este. Şi pentru asta cine sunt vinovaţi? Cauzele diferă de la caz la caz, însă este greu de aruncat sub preşul de la intrare ideea că această criză e generală, că aceste ruşini cumulate sunt şi corelate. Foarte mulţi cred cu tărie în vinovăţia antrenorilor. Cine mama lui Maksim Gorki este Mirel Rădoi căruia i s-a încredinţat destinele naţionalei de seniori, uitându-se că Mirel reprezenta, cu mai puţin de doi ani în urmă, marea speranţă a naţionalei! Este vinovat Mirel că Florinel Coman ori Georgică Puşcaş sunt umbrele celor care străluceau acum doi ani pe terenurile italiene la Euro Under 21? De ce nu vine Dan Petrescu la naţională? Poate că pentru că Mister Dan este prea antrenor de club şi prea puţin selecţioner, mai puţin interesat de hârţogăraie decât de jocuri pe iarbă? Acum, CFR, echipa aproape de eliminarea Sevillei, cu aceeaşi „moşnegi” doar îmbătrâniţi cu doi ani, se face de râs în capitalele Serbiei şi Elveţiei. Culmea este că lumea nu consideră trecerea timpului drept o cauză, ci diferenţa dintre SuperDan şi Şumudică, cel cu soartă mică, cel care acum trei ani, dădea lecţii prin continent cu Astra Giurgiu.

La celelalte echipe, nu trebuie să mire nimic, atunci când vătaful de suflete, Gigi Becali, are veleităţi de specialist şi – mai grav – de psiholog, trecând cu tăvălugul propriei mitocănii peste sufletele tinerilor jucători, asimilaţi ca marfă de mezat. În Kazahstan, fotbalul se construieşte şi nu numai la nivel de Astana sau Alaşkert. În România fotbalul se distruge, cu semnal primit de la satrapul din Pipera, fiindcă minunea cu Edi Iordănescu nu poate rezista prea mult unei personulităţi atât de puternice. Gigi Becali dă tonul la cântec, exemplul său face prozeliţi. Nu numai la Giurgiu, ci şi la Craiova. Gigi Becali cel de peste Olt l-a dat afară pe grecul Ouzounidis taman când avea de rezolvat o sarcină minoră, spălarea ruşinii din Albania. Chiar dacă aducerea lui Reghecampf pare a fi pozitivă, rezultatul punctual al mutării a fost o debusolare a vestiarului care a dus la desăvârşirea catastrofei.

Şi pentru că toate trebuie să se lege într-o concluzie globală, toate criticile merg spre Casa Fotbalului, iar nostalgicii mai vechi sau mai noi prind glas. „Pe vremea lui Mircea Sandu, sireacu', nu se întâmpla aşa ceva” sau, mai rău, „pe vremea comunismului” etc… Ni se aminteşte de către alde Mitică Dragomir şi ciracii săi nerecunoscuţi că aşa-zisa „generaţie de aur” (care aur?) nu s-ar fi născut fără „Luceafărul” de pe vremea lui Ceauşescu, uitându-se, de fapt, că acel „Luceafăr” (un soi de centru de excelenţă al fotbalului juvenil) nu poate fi copiat în zilele de astăzi, în care cluburile taie şi spânzură şi multe talente iau drumul Vestului, cele mai multe cu puţin succes. Pentru a reedita situaţia mult-visată de către nostalgici, este necesară legarea de glie a întregului fotbal românesc şi coordonarea sa autarhică de la centru, de către un Pişti Covaci sau Mircea Lucescu revigoraţi. Lucruri imposibile în ziua de astăzi, când nici măcar prezenţa unor jucători la Jocurile Olimpice nu este posibilă, fără acordul satrapilor.

Soluţii viabile pentru redresare există la noi, dar există în faşă. Regula „Under 21” la primele 21 de eşaloane, obligativitatea Academiilor de fotbal, încurajarea acestora, activităţi începute doar la nivelul FRF. Mai trebuie mult de lucru, crearea unor centre de excelenţă, o „bilă neagră” pentru primul mandat al administraţiei Burleanu, stimularea echipelor care obţin rezultate în Cupele Europene şi multe altele.

Anul de groază 2021 pentru fotbalul românesc are un avantaj. Că mai rău nu se poate. Cu alte cuvinte, un succes oricât de mic poate reprezenta un progres. Rămâne doar de realizat perpetuarea fenomenului.