Nu poţi fi misogin când vorbeşti despre mironosiţe

Am urmărit recenta discuţie din spaţiul public despre o presupusă "misoginie" a celor ce citează din Sfânta Scriptură sau din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Dumnezeu este Cel Care, după căderea protopărinţilor noştri, a spus Evei: "Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni" (Facerea 3, 16). Nu a spus asta un om oarecare sau un ierarh. Acelaşi Dumnezeu însă a spus imediat şi lui Adam: "Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 17-19). Dumnezeu nu a făcut decât să le indice celor doi – şi întreg neamului omenesc ce se va naşte din ei – care este condiţia (biologică) pentru care au optat atunci când au ieşit din relaţia cu Creatorul lor, punându-şi nădejdea în cele create (în speţă, în rodul unui pom). Poate fi suspectat Dumnezeu de misoginie pentru cele spuse? Înseamnă că ar trebui acuzat, în egală măsură, şi de misoandrie, căci bărbatul nu este nici el deloc cruţat în referatul biblic.

Am observat că cei ce vorbesc despre "discriminare" şi altele de genul acesta, sistematic evită să amintească de faptul că, dacă printr-o femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot printr-o femeie (Fecioara Maria, numită şi Eva cea nouă) a venit şi mântuirea (S-a născut din ea Mesia). În Biserică, dintre oameni, în afara lui Hristos nu este nimeni mai presus decât Maica Domnului, care e "mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii". Adică, dintre toţi oamenii născuţi din "sămânţă bărbătească", o femeie (nu un bărbat) a depăşit, cu harul lui Dumnezeu, până şi cetele îngereşti prin viaţa ei preacurată.

Părinţii Bisericii au evocat dintotdeauna curajul şi evlavia femeilor mironosiţe şi, prin ele, a tuturor femeilor credincioase. Iată ce spunea, spre exemplu, în a doua jumătate a veacului al patrulea, unul dintre cei mai mari teologi şi predicatori ai Bisericii, singurul numit "Gură de Aur": "Femeile priveau cele ce se petreceau (pătimirile şi răstignirea Domnului – n.e.); femeile care suferiseră alături de El, care plânseseră pentru El. Uită-te cât de mare e stăruinţa lor! I-au urmat slujindu-L şi au fost de faţă şi în mijlocul primejdiilor. De aceea, au şi văzut totul: cum a strigat, cum Şi-a dat sufletul, cum s-au despicat pietrele şi pe toate celelalte. Şi ele au fost cele dintâi care L-au văzut pe Iisus înviat; şi neamul acesta femeiesc osândit, neamul acesta, el s-a bucurat cel dintâi de vederea bunătăţilor; neamul acesta femeiesc a arătat bărbăţie; ucenicii au fugit, dar femeile au rămas" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXXXVIII, II în PSB, vol. 23, EIMBOR, Bucureşti, 1994, p. 985). A se remarca expresia: "neamul acesta femeiesc osândit" care denotă că, înainte de Hristos, condiţia femeii nu era deloc de invidiat. Dar iată că, după ce mironosiţele au fost "apostoli ai Apostolilor", lucrurile s-au schimbat şi femeile pot fi sursă de inspiraţie chiar şi pentru bărbaţii cei mai aleşi: "Să imităm dar, bărbaţilor, pe femei! Să nu lăsăm pe Iisus în necazuri şi nevoi! Femeile acelea au cheltuit atâţia bani şi şi-au pus viaţa în primejdie chiar când Iisus era mort; noi însă – iarăşi vă voi grăi de aceleaşi lucruri -, noi nu-L hrănim când Îl vedem flămând, nici nu-L îmbrăcăm când Îl vedem gol, ci trecem pe lângă El când vedem că ne întinde mâna" (op. cit., p. 986).

Cârcotaşii vin, în acest punct al discuţiei, imediat cu o întrebare pe care ei o consideră încuietoare: "Dacă femeia e atât de cinstită în creştinism, de ce nu poate sluji ca preot sau chiar ca ierarh?". Răspunsul pe scurt este: pentru că Fiul lui Dumnezeu a luat firea omenească, dar ca bărbat, nu ca femeie; pentru că Arhiereu şi Jertfă, totodată, pe Cruce a fost un bărbat.

Răspunsul pe larg presupune să înţelegem câteva aspecte din slujirea preoţească. Centrul acestei slujiri îl reprezintă Sfânta Liturghie, unde este actualizată în chip nesângeros jertfa sângeroasă a Domnului. Ştim că jertfele de sânge bine primite de Dumnezeu în Vechiul Testament culminează cu Însăşi Jertfa Mielului lui Dumnezeu. Este ultima jertfă de sânge (doar mucenicii se mai învrednicesc a se jertfi, dar pe ei înşişi, cu preţul vieţii). Cel ce slujeşte la Altar nu mai poate să fie părtaş la o jertfă sângeroasă (nu vorbim de cazul în care clericul este operat, donează sânge sau se taie în mod accidental – deci nu e vorba de vărsarea de sânge în sine, ci de intenţionalitatea actului). Un cleric nu poate sacrifica un animal, de exemplu, să taie o găină. (Circulă şi o vorbă mai plastică despre condiţia diaconului în Biserică, căruia i se poate spune, după hirotonie: "Acum nici apa n-o poţi sfinţi, dar nici găina n-o mai poţi tăia". Altfel spus, nici nu poţi sluji de unul singur Sfinte Taine sau ierurgii, dar nici nu mai poţi face cele ale unui simplu laic).

Femeile au, prin firea lor, acea perioadă lunară mai delicată, când în trupul lor are loc, am putea-o numi, o jertfă sângeroasă, una fără de care nu se poate concepe o viaţă nouă – în actul procreaţiei. Or, jertfa liturgică (euharistia) este jertfă nesângeroasă, sub forma văzută a pâinii şi a vinului. Femeia nu se poate împărtăşi în această perioadă a lunii, din pricina acestei incompatibilităţi. Nu pentru că este inferioară sau "necurată", ci pentru că alta este condiţia ei. Ea dă viaţă în trupul ei, ceea ce un bărbat nu poate. Are, deci, o altă slujire, nu mai puţin importantă decât a bărbatului. Până şi Maica Domnului, cea care se afla, conform Sfintei Tradiţii, în sfânta sfintelor, hrănită de Arhanghelul Gavriil încă de la vârsta de 3 ani, după ce a împlinit 12 ani a trebuit să iasă pentru că în trupul ei urmau să se împlinească cele specifice femeii, ea fiind încredinţată, ca logodnică, Dreptului Iosif, un văduv în vârstă de vreo 80 de ani. Maica Domnului a stat în cel mai sfânt loc al templului din Ierusalim, dar nu a slujit acolo, nu a fost sacerdot. Ea a fost mai mult decât un slujitor, Dumnezeu făcând din însuşi trupul ei o "sfântă a sfintelor", pentru întruparea Fiului Său.

În teologie nu au loc, aşadar, termeni precum "discriminare" sau "misonogism". Aceştia se regăsesc doar în mintea celor ce caută cu orice preţ un nod în papură. Ei sunt urmaşii spirituali ai celor care se tot învârteau în jurul Domnului la aşa-zisul proces iniţiat de "arhiereii şi bătrânii poporului" (Matei 26, 3), sperând că-L vor putea acuza de ceva sau "prinde în cuvânt". De aceea, nici noi nu ne putem aştepta la un alt "tratament". Căci "nu este sluga mai mare decât Stăpânul său" (cf. Ioan 15, 20).