O alegere dificilă doar în aparenţă

România fotbalistică are mai de mult mania aşa-numitei generaţii de aur. O generaţie care are meritul de a fi obţinut cele mai bune rezultate din istoria echipei naţionale. Echipă care s-a clasat pe unul dintre locurile V-VIII la „World Cup” 1994. Au mai fost nişte calificări europene sau mondiale în 1990, 1994, 1988, dar accesul la masa bogaţilor nu înseamnă neapărat victoria asupra lor. Dacă nu se întâmpla minunea din USA 1994, probabil că generaţia lui Dumitrache, Dinu, Lucesu şi Radu Nunweiller de la Guadalajara 1970 ar fi fost „generaţie de aur”, deşi n-a trecut de grupe. Dar, comparativ cu alte generaţii, alama vopsită poate fi transformată în aur.

Desemnarea fotbaliştilor din anii '90 drept „Generaţie de Aur” n-ar trebui să deranjeze. Chiar dacă un tip foarte inteligent, dar dus cu cercul precum M.Stoica, consideră Steaua de la Sevilla drept „G.d.A”. E adevărat, performanţa Stelei din 1986 este apogeul istoriei fotbalului românesc. Singurul aur, cu adevărat. Dar generaţie, mon cher… Mai degrabă o întâmplare.

Să vedem ce fac acum auriţii generaţiei anilor '90. Exceptând derapajele de tinereţe ale adevăratului lider al generaţiei, Gică Hagi („noi vrem statui”) şi poate ale cumnatului Gică Popescu, în special, după nefericita condamnare, cei mai mulți stau la locurile lor. Majoritatea se cere îndreptăţită să conducă fotbalul românesc. Primul este Gică Popescu, cel care, încă fotbalist fiind, a condiţionat revenirea la naţională de o licitaţie preferenţială pentru o vilă din Poiana Braşov. Apoi a intervenit scandalul de la alegerile din 2006, când Ionuţ Lupescu şi-a trădat, împreună cu aghiotantul său, Florin Prunea, colegii de generaţii pentru „inamicul public”. Mircea Sandu. Lupescu, care şi-a trădat şi noul stăpân pentru o funcţie bănoasă de la UEFA, a pierdut cu propriile arme. Cât despre Prunea, a rămas cel mai vocal reprezentant al aşa-numitei GdA, în condiţiile în care Hagi îşi vede de treabă, celălalt Gică face treabă bună la curtea marelui cumnat, Ionuţ probabil că munceşte de zor la donjonul din Nyon,îndrituitul portar al Generaţiei a fost Bogdan Stelea, iar ceilalţi trăiesc din ceea ce le este la îndemână, adică din amintiri.

Un caz special este reprezentat de Dan Petrescu, cel care a avut rezultate remarcabile în munca de antrenor. Să recunoaştem că cel numit „Big Dan” a reuşit cel mai bun rezultat din istoria participării româneşti în Liga Campionilor (cu „Uimirea” Urziceni), că a fost la un pas să elimine Sevilla din Liga Europa (specialista competiţiei). Am mai putea adăuga că echipa CFR Cluj, pe care o păstoreşte, domină cu o autoritate zdrobitoare năpăstuitul fotbal românesc umilit recent de echipe din Kazahstan şi Albania. Numai că… măreaţa echipă a lui „SuperDan” a încheiat ultima grupa din Conference League (competiţia lu'Peşte din Europa) cu o singură victorie. În acea ultimă victorie, 2-0 cu Jablonec, SuperDan şi-a scos artizanii, Deac şi Debeljuh, în ultimii zece minute, înlocuindu-i cu fundaşi, pentru a-şi păstra rezultatul.

La ora actuală, Petrescu pare a fi favoritul FRF pentru a ocupa postul vacant de selecţioner al naţionalei. Petrescu este continuatorul tacticii tradiţionale a fotbalului românesc, Lucescu-A.Iordănescu-Piţurcă („c… în poartă şi mingea la Hagi”), în timp ce Adrian Mutu vrea să continue „revoluţia” lui Mirel Rădoi, care tocmai începuse să dea firave roade. Petrescu ne întoarce la vremurile „Generaţiei de Aur”, Mutu, sprijinit nu întâmplător de alt soi de preşedinte în afară de Mircea Sandu, este exponentul continuităţii. La care vom ajunge, volens-nolens, şi după un eventual intermezzo petrescian. Mutu are un pic de experienţă în ceea ce priveşte munca de selecţioner (mult diferită în anii noştri de cea de antrenor de club), Petrescu nu are deloc.

Şi atunci ce preferăm? Nostalgia unei generaţii de vârf sau o continuitate la vârf?